Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Carte de Humanitas Fiction

Medeea şi copiii ei


Ludmila Uliţkaia, traducere de Gabriela Russo

25.02.2015
Editura Humanitas Fiction
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Medeea şi copiii ei
Ludmila Uliţkaia
Traducere din rusă de Gabriela Russo

Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2014



*****
Intro

Ludmila Uliţkaia, una dintre cele mai importante şi apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce îşi ia licenţa în biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârşitul anilor '70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova şi scrie scenarii de film.

Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas, 2004), i-a adus instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă şi recompensat cu premiile Médicis étranger şi Giuseppe Acerbi (Italia). Următorul roman, Medeea şi copiii ei (1996), îi aduce Premiul Penne în 1997, precum şi o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care şi-l adjudecă în 2002 pentru romanul Cazul Kukoţki, devenind astfel prima scriitoare recompensată cu acest premiu.

Înmormântare veselă (1997; Humanitas, 2005), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci şi cinci de ţări. De acelaşi succes se bucură volumul de povestiri Fetiţele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum şi romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas, 2005) şi Al dumneavoastră sincer, Şurik (2003; Humanitas Fiction, 2008). Acesta din urmă a fost tradus în peste douăzeci de limbi, fiind desemnat romanul anului în Rusia (2004) şi primind numeroase premii, între care Premiul Naţional pentru Literatură în China (2005) şi Grinzane Cavour (2008, Italia). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu Premiul Bolşaia Kniga (Marea Carte), precum şi cu Premiul Părintele Alexandru (Germania-Rusia, 2008) şi Premiul Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franţa, 2011). În anul 2010 publică un alt roman de succes, Cortul verde.

Cărţile Ludmilei Uliţkaia s-au vândut până în prezent în peste două milioane de exemplare şi i-au adus un număr impresionant de premii şi distincţii literare.

*
Sinopsis

Reeditând parcă întemeierea coloniilor antice în Crimeea, familia Sinopli, alături de alte familii de greci, armeni sau evrei, s-a stabilit printre tătari în oraşul Feodosia în secolul al XIX-lea. De atunci, de-a lungul mai multor generaţii, evenimentele care au zguduit Rusia i-au purtat pe descendenţii ei care încotro, de la Moscova până la Tbilisi sau Taşkent. Odată cu relativa domolire a istoriei însă, în sezonul estival, cei plecaţi încep să fie atraşi înapoi şi, împreună cu copiii lor, se întorc an de an să-şi petreacă vacanţa în casa primitoare a bătrânei Medeea, singura rămasă în locurile de baştină. Sub soarele de vară, ca un ecou al pasiunilor ce-au bântuit dintotdeauna numeroasa familie, între tineri se înnoadă şi se deznoadă năvalnice iubiri, cu derizoriul lor inevitabil şi tragicul lor de neînţeles. Medeea, femeie fără copii, îi urmăreşte discret pe tot mai numeroşii urmaşi ai părinţilor şi bunicilor ei, amintindu-şi totodată întâmplările petrecute în familia Sinopli în lunga ei istorie. Le înţelege vieţile complicate şi îi compătimeşte în sinea ei, dar îi acceptă senină pe toţi, aşa cum sunt, cu bunele şi relele lor, pentru a-i vedea adunaţi laolaltă.

Medeea şi copiii ei a fost tradus până acum în peste douăzeci şi cinci de limbi. Cititorul va descoperi în acest roman saga unei familii cu întinse ramificaţii, ai cărei membri au plecat din Crimeea, stabilindu-se pe întreg cuprinsul fostei Uniuni Sovietice. Ludmila Uliţkaia îi priveşte prin ochii personajului titular, o Medee modernă, căreia nu i-a fost dat să aibă copii şi care, spre deosebire de cea din vechime, nu ucide, ci îi adună în jurul ei pe toţi cei risipiţi, unindu-i în pofida numeroaselor conflicte care îi despart.

"O carte la fel de fascinantă şi doldora de poveşti ca amintirile depănate la gura sobei de o bătrână plină de har; un mozaic labirintic de reminiscenţe din istoria unei epoci." (Kirkus Reviews)

"În tribulaţiile propriei familii, Medeea urmăreşte întregul spectru al moravurilor vremii ei, păstrându-şi toleranţa faţă de tot ce este omenesc. De aici, caracterul profund uman al romanului, perspectiva vibrantă, mustind de viaţă şi punctată de scene pline de umor, asupra destinului sub care cad oamenii şi a felului în care ei răspund provocărilor lui." (Jerusalem Post)

"Ludmila Uliţkaia captează cu mare talent farmecul unui loc unde se învălmăşesc destine, farmecul unui peisaj şi, mai presus de toate, magia eroinei sale, Medeea." (Christa Wolf)
Linie

Fragment

Elena Stepanian, mama lui Gheorghi, provenea dintr-o familie de armeni foarte cultivaţi şi nici prin gând nu i-ar fi trecut că o să devină într-o zi nevasta unui necioplit de grec din suburbia Feodosiei, fratele mai mare al prietenei ei intime din gimnaziu.

Medeea Sinopli era gloria nepieritoare a colegiului de fete; caietele ei erau arătate ca model, erau date ca exemplu generaţiilor de eleve. Prietenia lor a început cu o rivalitate surdă şi înverşunată. În iarna aceea, era anul 1912, familia Stepanian nu plecase la Petersburg, ca de obicei, din cauza bolii de plămâni a surorii mai mici a Elenei, Anait. Rămăseseră să-şi petreacă iarna la Sudak, iar Elena şi-o petrecuse împreună cu guvernanta la Feodosia, la hotel, şi se înscrisese la gimnaziul de fete, făcând o concurenţă acerbă Medeei, premianta clasei.

Grăsuţa de Lenocika, foarte prietenoasă de felul ei, nu dădea deloc semne de enervare şi părea că nu participă la competiţie. O asemenea atitudine putea fi explicată fie printr-o bunătate de înger, fie printr-un orgoliu diavolesc. Elena nu dădea doi bani pe succesele ei: surorile Stepanian primeau acasă o educaţie bună, guvernantele le învăţau franceza şi germana, în plus, îşi petrecuseră prima copilărie în Elveţia, unde tatăl lor lucrase ca diplomat.

Medeea şi Elena au terminat amândouă clasa a treia de gimnaziu numai cu note de cinci (cinci era nota maximă - nota traducătorului), dar notele astea nu arătau la fel: ale Elenei erau uşoare, obţinute cu puţine eforturi şi cunoştinţe solide, ale Medeei erau chinuite, obţinute cu multă trudă şi cu bătături la mână. Cu toată diferenţa de valoare a notelor, fetele au primit acelaşi premiu, câte un volumaş verde-închis din opera lui Nekrasov, gravat cu auriu şi cu un text scurt, caligrafiat pe pagina de gardă.

A doua zi după terminarea şcolii, familia Stepanian, în formaţie completă, şi-a făcut apariţia pe neaşteptate la locuinţa familiei Sinopli. Toate femeile din casă în frunte cu Matilda, care avea părul ascuns sub basmaua albă, întindeau foile de aluat pentru baclavale pe o masă mare, la umbra a doi duzi bătrâni. Partea cea mai simplă a procesului de pregătire, desfăşurată pe masă, luase sfârşit, şi acum ele întindeau foile pe dosul palmelor. Medeea împreună cu surorile ei luau parte la operaţiune.

Doamna Stepanian a lovit din palme uimită - în vremea copilăriei ei la Tiflis tot aşa se pregăteau baclavalele.
- Bunica mea le pregătea mai bine decât toţi! a exclamat ea şi a cerut un şorţ.

Domnul Stepanian, mângâindu-şi cu mâna mustăţile cărunte bine, urmărea cu un zâmbet blajin cum luceau mâinile grase de la unt în penumbra pestriţă a duzilor şi cât de uşor şi delicat atingeau femeile aluatul.

Pe urmă Matilda i-a invitat pe terasă, au băut cafea cu fructe glasate, şi din nou Armik Tigranova s-a înmuiat toată când şi-a amintit de prăjiturelele uscate din copilărie. Gusturile culinare comune, turceşti la origine, i-au trezit şi mai mult ilustrei doamne Stepanian simpatia pentru familia Medeei, atât de harnică şi unită, şi proiectul care i se părea destul de nesigur - acela de a invita o fetiţă necunoscută, fata unui mecanic din port, să-i ţină companie fiicei sale - i s-a părut acum că o să aibă mai mulţi sorţi de izbândă.

Pentru Matilda propunerea a fost neaşteptată, dar măgulitoare, ea promiţând să ceară sfatul soţului ei în aceeaşi zi, şi dovada respectului reciproc al soţilor, oameni atât de simpli, i-a câştigat şi mai mult simpatia lui Armik Tigranova.

După patru zile, Medeea a fost trimisă împreună cu Elena la Sudak, la frumoasa vilă de pe malul mării, care se află şi acum în acelaşi loc, nu departe de Colonia de sus, ea fiind transformată ulterior în sanatoriu, la care aveau să vină mulţi ani mai târziu urmaşii lui Armik Tigranova şi ai Matildei, femeia care întindea cu atâta pricepere aluatul pentru baclavale...

Fetiţele au găsit, fiecare în cealaltă, perfecţiunea: Medeea preţuia simplitatea firii nobile şi bunătatea radioasă a Elenei, aceasta, la rândul ei, o admira pe Medeea pentru curajul, independenţa şi manualitatea ei, tipic feminină, în parte moştenită de la mama ei, în parte dobândită.

Nopţile şi le petreceau stând lungite în paturile de campanie nemţeşti tari, igienice, şi pălăvrăgind despre lucruri de substanţă. Au rămas de atunci pentru toată viaţa cu un profund sentiment al intimităţii, deşi nu reuşeau să-şi amintească mai târziu, după mulţi ani, care erau secretele intime, atât de arzătoare, pe care şi le împărtăşeau până în zorii zilei.

Medeea îşi amintea cu precizie povestea Elenei despre îngerul apărut într-o noapte, pe când era bolnavă, pe peretele devenit brusc transparent, în spatele căruia ea zărise o pădure tânără, plină de lumină. Elena ţinea bine minte poveştile Medeei despre numeroasele ei descoperiri de care-i era atât de plină viaţa. Talentul ăsta ieşise la iveală mai cu seamă în vara aceea, când adunase o întreagă colecţie de pietre semipreţioase.

Mai era un episod păstrat bine în minte, în legătură cu hohotele lor de râs nestăpânit din noaptea când născociseră că profesorul de muzică, un bărbat tânăr, şchiop, foarte fandosit, se însoară cu directoarea gimnaziului, o doamnă corpolentă, foarte severă, în faţa căreia tremurau şi florile de pe pervaz.

În toamnă au dus-o pe Elena la Petersburg, şi atunci a început corespondenţa lor care a durat, cu câteva întreruperi, şaizeci de ani şi mai mult. În primii ani şi-au scris numai în franceză, limbă pe care Elena o ştia mai bine decât rusa. Medeea a făcut eforturi serioase să ajungă la libertatea de exprimare a prietenei sale, căpătată în plimbările cu guvernanta pe malul lacului Geneva. Fetele, urmând moda de atunci a confesiunii, îşi mărturiseau una alteia gândurile rele şi intenţiile urâte ("...şi mie mi-a venit să-i dau una în cap!... ştiam de povestea cu călimara, dar am tăcut şi cred că a fost o minciună sfruntată din partea mea... mama e convinsă şi acum că Fiodor a luat banii, iar mie îmi stă pe limbă să-i zic că Galia e vinovată..."). Şi toate astea numai în franceză!

Examenele lor de conştiinţă atât de înduioşătoare sunt întrerupte pentru totdeauna de scrisoarea scurtă, pe un ton rece, a Medeei din 10 octombrie, 1916, scrisă în rusă. Ea îi comunică Elenei că la data de 7 octombrie 1916, în apropierea golfului Sevastopol, nava "Împărăteasa Maria" a sărit în aer şi printre morţi se numără mecanicul Gheorghi Sinopli. Se presupunea că a fost o diversiune. Date fiind condiţiile de atunci, cu războiul transformându-se pe nesimţite în revoluţie şi cu conflictul haotic din Crimeea, nava n-a putut fi scoasă imediat, şi numai trei ani mai târziu, în epoca sovietică, expertiza a arătat că într-adevăr a fost vorba de un dispozitiv exploziv plasat în motorul navei. Nikolai, unul dintre fiii lui Gheorghi, lucra în echipa de scafandri la scoaterea vasului scufundat.

În zilele acelea din octombrie, Matilda isprăvea de dus sarcina cu al paisprezecelea copil şi avea să-l nască nu în august, ca pe ceilalţi copii ai ei, ci la jumătatea lui octombrie. La nouă zile după moartea lui Gheorghi, l-au urmat şi mama, şi fetiţa.

Medeea a aflat prima de moartea mamei. Ea a venit de dimineaţă la spital şi s-a întâlnit cu infirmiera Fatima care a oprit-o pe scări şi i-a zis în tătara vorbită la acea vreme de mulţi locuitori din Crimeea:
- Nu te duce acolo, fetiţo, mergi la doctor, te aşteaptă...

Doctorul Lesnicevski a întâmpinat-o cu faţa umedă. Era un bătrânel mic şi gras, Medeea îl întrecea cu un cap. El i-a zis numai atât:
- Scumpa mea! şi a ridicat mâna s-o mângâie pe păr...

Matilda îşi începuse activitatea în acelaşi an cu doctorul: ea să nască, el să conducă secţia de obstetrică, şi-i asistase la naştere pe toţi copiii ei.

Rămăseseră treisprezece. Treisprezece copii fără tată, cărora nu le venea să creadă că el e într-adevăr mort. Funeraliile simbolice ale marinarilor morţi, cu orchestră şi salve trase în onoarea lor, li s-au părut celor mai mici dintre ei un fel de distracţie în genul paradei militare. În 1916 moartea era încă tratată cum se cuvine, nu era trivială cum avea să devină în 1918, când morţii erau îngropaţi în şanţuri, aproape goi şi fără sicrie. Războiul dura de mult timp, dar era departe, iar în Crimeea moartea era încă o marfă la bucată.

Au îmbrăcat-o pe Matilda cu gătelile ei cele mai frumoase, i-au acoperit părul sârmos cu dantelă neagră şi i-au aşezat fetiţa nebotezată alături... Copiii mai mari au purtat sicriul pe braţe, mai întâi la biserica greacă, apoi la cimitirul vechi, până la mormântul lui Haralampi, şi l-au aşezat lângă el.

Chiar şi cel mai mic dintre copii, Dimitri, care avea doi ani atunci, îşi amintea de înmormântarea mamei lui. Patru ani mai târziu, el i-a povestit Medeei două întâmplări care-l uimiseră. Înmormântarea avusese loc într-o duminică, şi la biserică fusese programată pentru dimineaţa aceea o cununie. Alaiul de nuntă se încrucişase cu cortegiul funebru pe drumul îngust ce ducea la biserică. Amândouă se opriseră şi cei care purtau sicriul fuseseră nevoiţi să se retragă pe marginea drumului, ca să lase automobilul să treacă. Pe locul din spate logodnica negricioasă şi înfricoşată şedea în norul alb al rochiei de mireasă ca musca-n lapte, iar lângă ea logodnicul chel. Automobilul de culoare verde, printre primele automobile din oraş, aparţinea bogatei familii Muruzi. Dimitri i-a povestit Medeei exact despre automobilul ăsta. "Automobilul era într-adevăr verde", şi-a amintit Medeea. Al doilea episod semăna cu o ghicitoare. Băiatul a întrebat-o cum se numeau păsările albe pe care le văzuse stând lângă capul mamei lui.
- Pescăruşi? l-a întrebat surprinsă Medeea.
- Nu, una era mai mare, alta mai mică. Şi feţişoarele lor erau altfel, nu arătau ca la pescăruşi, i-a explicat Dimitri.

Altceva nu-şi mai amintea băiatul. În anul acela Medeea împlinise şaisprezece ani. Avea cinci fraţi mai mari decât ea şi şapte mai mici. Doi lipseau în ziua înmormântării, Filip şi Nikifor luptau pe front. Amândoi aveau să moară după aceea, unul împuşcat de Roşii, celălalt de Albi, şi Medeea le va scrie numele în pomelnic pe acelaşi rând...

Venită de la Batumi pentru înmormântare, sora mai mică a Medeei, văduva Sofia, a hotărât să ia la ea doi băieţi dintre cei mari. Îi rămăsese de la soţ o gospodărie mare, şi cu cele trei fete ale ei n-o scotea la capăt. Afanasie avea paisprezece ani, Platon doisprezece, urmau să devină în curând bărbaţi în toată firea, exact ce-i lipsea Sofiei din casă.

Băieţilor însă nu le-a fost dat să pună pe picioare gospodăria mătuşii, fiindcă doi ani mai târziu aceasta, femeie deşteaptă şi la curent cu toate, a vândut ce-i mai rămăsese din gospodărie şi a plecat cu toţi copiii mai întâi în Bulgaria, apoi în Iugoslavia. În Iugoslavia, Afanasie, băiat tânăr lipsit de experienţă, s-a făcut novice la o mânăstire ortodoxă, de acolo s-a mutat în Grecia, unde i s-a pierdut urma. Ultima ştire despre el era că trăieşte în munţi, la Meteora, loc de care nu auzise nimeni. Sofia împreună cu fetele şi cu Platon au ajuns până la urmă la Marsilia, şi încununarea eforturilor ei de-o viaţă a fost micul restaurant grecesc deschis cu banii din vânzarea cu bucata a dulciurilor orientale, în special a baclavalelor, pentru care fiicele sale urâte plămădeau aluatul cu multă îndemânare. Platon, singurul bărbat din casă, era reazemul familiei. El a măritat fetele, şi-a înmormântat mătuşa înainte de al Doilea Război Mondial, şi după război, când nu mai era aşa de tânăr, s-a însurat cu o franţuzoaică şi a făcut doi copii franţuji cu numele sprinţar Sinopli.

Pe fratele de zece ani, Miron, l-a luat o rudă din partea lui Sinopli, drăguţul de Aleksandr Grigorievici din Koktebel, proprietarul cafenelei "Caro" - a venit la înmormântarea Matildei fără gândul să ia la el vreun copil.

Inima i s-a înmuiat când l-a văzut pe Miron şi l-a luat. După câţiva ani băiatul a murit fulgerător şi inexplicabil de o boală ciudată.

După vreo lună, Anelia, sora mai mare, singura care a avut noroc după cum credeau toţi, a luat-o pe Nastia, surioara de şase ani, la Tbilisi, unde trăia cu soţul ei, un muzician cunoscut la vremea aceea. A avut de gând să-i ia şi pe frăţiorii mai mici, dar ei au urlat atât de tare, încât a hotărât să-i lase deocamdată în grija Medeei. A rămas cu Medeea şi sora lor de opt ani, Aleksandra, foarte apropiată sufleteşte de ea şi unde mai pui că în ultimul timp se ţinea scai de fusta ei.

Anelia era neliniştită: cum să lase trei copii mici în grija unei fete de şaisprezece ani? S-a amestecat însă bătrâna Pelagheia, mătuşa chioară, rudă de departe cu Haralampi, care ajuta familia la treburile casei:
- Cât eu sunt încă în viaţă, copiii o să crească în casa asta.

Aşa s-a hotărât.

După ceva vreme Medeea a primit trei scrisori deodată din Petersburg - de la Elena, de la Armik Tigranova şi de la Aleksandr Aramovici. Scrisoarea ultimului era cea mai scurtă: "Întreaga noastră familie e alături de dumneata în marea durere şi te roagă să primeşti puţinul cu care te putem ajuta în clipele astea grele."

"Puţinul" s-a dovedit a fi o sumă frumoasă pentru vremurile acelea, jumătate din ea Medeea a cheltuit-o pe crucea din marmură fină, neagră, cu numele gravate ale mamei şi tatălui, al cărui corp se dizolvase în apa pură şi densă din Pontul Euxin, care primise în sânul ei mulţi navigatori cu numele de Sinopli...

Exact în locurile astea, într-o zi de octombrie a anului 1926, Medeea, stând şi picotind pe băncuţă la umbra măslinului sălbatic plantat pe mormântul lui Haralampi, i-a zărit pe toţi trei: pe Matilda înconjurată de aureola părului ei roşcat, nestrâns în coc, cum îl purta când era în viaţă, ci despletit şi jucăuş, ţinând în braţe o fetiţă golaşă cu căpşorul rozaliu, dar nu abia născută, ci, Dumnezeu ştie de ce, o copiliţă cam de trei ani; şi l-a mai visat Medeea pe tatăl ei cu părul cărunt, cu barba albă de tot, arătând mult mai bătrân decât şi-l amintea ea. Unde mai pui că nu purtase barbă cât trăise.

Toţi s-au arătat plini de duioşie, dar n-au scos un cuvânt şi, când au plecat, Medeea şi-a dat seama că n-a fost un vis. În orice caz, n-a observat când a trecut de la somn la trezie şi a simţit în aer un miros minunat de răşină, sumbru şi de mult ştiut. A inspirat mirosul şi a ghicit că prin apariţia lor diafană şi solemnă cei trei i-au mulţumit pentru că le-a purtat de grijă celor mici, eliberând-o cumva de sarcina pe care de mult şi-o luase asupra ei de bunăvoie.

A trecut ceva vreme până când Medeea a fost în stare să descrie evenimentul ăsta neobişnuit în scrisoarea către Elena:
"Au trecut câteva săptămâni bune, Elenocika, de când n-am fost capabilă să-ţi scriu despre întâmplarea asta neobişnuită, mistică..."

Pe urmă a trecut la franceză: toate cuvintele ruseşti pe care putea să le folosească, precum "vedenie", "apariţie", "miracol" s-au dovedit a fi neputincioase, i-a venit mai uşor să recurgă la limba străină în care pare să lipsească bogăţia nuanţelor.

Şi cât timp a compus scrisoarea, a ajuns din nou la ea mirosul de răşină pe care-l simţise în cimitir.

"Qu'en penses-tu?" - a încheiat textul Medeea cu scrisul ei caligrafic care, în varianta franceză, devenise mai îndrăzneţ şi mai caustic.

Scrisorile au fost zdruncinate vreme îndelungată în sacii de pânză din vagoanele de poştă, şi corespondenţa n-a mai ţinut pasul cu viaţa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer