Cina blestemată

Ismail Kadare s-a născut în 1936 în Albania, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literaturã Maxim Gorki din Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări.

Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori continuă să publice romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră (1971, Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arcade (1978), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988).

În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris. În tot acest timp îi apar romanele Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă sã scrie romane care se bucurã de succes atât în Europa, cât şi peste Ocean: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011) şi Cina blestemată (2009).

Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialisticã, precum şi al cãrţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Pe lângă numeroase alte premii şi distincţii literare, autorul este recompensat în 2005 cu prestigiosul International Man Booker Prize, aflându-se pe lista nominalizărilor alături de Philip Roth, Günter Grass, Doris Lessing, Ian McEwan, Muriel Spark şi Gabriel García Márquez. Sinopsis

La Gjirokastra, "oraşul de piatră" aflat în sudul Albaniei, sosesc trupele germane ce tocmai au părăsit Grecia pustiită. În fruntea lor se află un vechi coleg şi prieten al doctorului Gurameto, colonelul Fritz von Schwabe. Întâlnirea cu doctorul, la o cină care schimbă cursul evenimentelor din orăşelul albanez, scoate la iveală secrete vechi şi declanşează un periculos joc al identităţilor.

Pe 16 septembrie 1943, în Gjirokastra ocupatã de trupele naziste, doctorul Gurameto îl primeşte într-o seară la masă pe colonelul Fritz von Schwabe, decorat cu Crucea de Fier, pe care îl cunoaşte, se pare, din vremea studenţiei. În urma acestei cine, armata germană îi eliberează pe localnicii luaţi ostatici, printre aceştia numărându-se şi un evreu. În aparenţă, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat în timpul acelei cine, ce s-a vorbit, dacă doctorul Gurameto e un erou ori un trădător, şi nici măcar dacă Fritz von Schwabe este cu adevărat cine pretinde că este. Însă zece ani mai târziu, când Stalin declanşează persecuţia împotriva medicilor, trecutul este dezgropat, iar Gjirokastra devine teatrul tragic al unei anchete absurde, care, în loc să desluşească enigmele trecutului recent, dezgroapă şi altele, străvechi.

Cina blestemată dezvoltă metafora unei lumi absurde, lipsite de speranţă, unde morţi şi vii, torţionari şi victime, puternici şi slabi se amestecă, prinşi deopotrivă în malaxorul istoriei. Implacabilă, o singură lege reglementează viaţa din Gjirokastra, cea a miturilor care sustrag evenimentele vieţii cotidiene şi le consacră, transformându-le într-un palimpsest de poveşti exemplare. Roman inclus pe lista scurtă a Independent Foreign Fiction Prize 2013.

"Ismail Kadare combină cu virtuozitate toate legendele şi lacrimile poporului său. De asemenea, îi oferă cititorului o şarjă tragicomică îndreptată împotriva tuturor dictaturilor pe care le-a cunoscut: otomană, fascistă şi comunistă. Una plină de umor, burlesc şi deriziune." (Le Monde)

"Cina blestemată înalţă cea mai sordidă realitate - Albania sub jugul comunist, interogatoriile sângeroase, execuţiile - la nivelul mitului. Tonul lui Kadare trece natural de la cruzimea plină de răceală la poezia pură, pe măsură ce acesta leagă firele povestirii de cele ale legendelor balcanice străvechi." (Le Figaro)

"Cu această frescă nemiloasă şi absurdă, în care minciuna devine adevăr şi adevărul minciună şi unde oamenii nu sunt altceva decât pionii altor oameni, Kadare, magicianul de la Gjirokastra, este cronicarul unei istorii care nu ar trebui să fie uitată." (Télérama)

Era aceeaşi zi, dar, după lungul moment de năuceală, nu le venea să creadă. Nici vorba nu se mai lega ca mai-nainte. Amurg. Partea a doua a zilei. Ultima ei parte. Cea vicleană, care sute de ani reuşise să-şi ascundă vechea invidie faţă de miezul zilei, mai exact faţă de prima ei parte, cea numită zi plină. Îşi mascase, aşadar, cu dibăcie răutatea, pentru a şi-o scoate la iveală brusc în acel mijloc de septembrie.

În paralel cu aceasta, oamenii simţeau totuşi un soi de recunoştinţă în faţa destinului, care-i ferise de nenorociri şi mai mari, uitate de mult, cum era de exemplu Nopţigemene, un monstru calendaristic lipsit de înfăţişare, un fragment de timp unic, apărut naiba ştie de unde, din ce hăuri ale universului, şi alcătuit din două nopţi contopite, după ce sugrumaseră ziua dintre ele, la fel cum erau ucise femeile adultere în vechile familii gjirokastrite.

E la mintea cocoşului că pornirea spre asemenea speculaţii apărea pentru că localnicii îşi pierduseră una dintre calităţile de care erau atât de mândri, şi anume logica lor de fier. Şi încă asta nu era tot. Pentru că-şi pierduseră nu numai logica de fier, ci chiar şi pe aceea obişnuită, de toate zilele.

Şi totuşi, cu bruma de judecată care le mai rămăsese, ei îşi închipuiau că tot mai înţeleg câte ceva. Credeau, de pildă, că germanii renunţaseră să mai arunce oraşul în aer şi că aveau să urmeze nişte execuţii masive, dar cine erau nefericiţii care urmau să fie împuşcaţi nu se aflase încă. Probabil că undeva se duceau nişte tratative cu nemţii, dar era greu de aflat unde şi mai ales cine cu cine negocia. În schimb, urechile cele mai antrenate prindeau paşii furişaţi, şovăitori în noapte, ai celor care ar fi vrut să divulge ceva şi nu ştiau unde, dar şi ai celor care, deşi ştiau, nu voiau s-o facă.

Între timp, se zvonise altceva. Să spui că era ceva neaşteptat ar fi fost mult prea puţin. Ceea ce se auzea era atât de incredibil, încât nu putea fi comparat decât cu spusa unuia care, aflat în colţii lupului, paralizat de frică, se rugase: fă, Doamne, să fie un vis!

Ceea ce se zvonea era într-adevăr ceva ce începuse ca o veste proastă, transformată în ultimul moment într-una bună. Cu alte cuvinte, un fel de salvă de mitralieră, dar cu un sunet complet diferit, de parcă s-ar fi inventat nişte mitraliere noi care cântau în loc să pârâie.

Oameni buni, dar ce mitralieră e asta, care trage cu muzică de Strauss, se miraseră fiii lui Shamet, amândoi cântăreţi în fanfara Primăriei. Apoi deveni clar că salvele sau muzica, ori amândouă împreună nu veneau din Piaţa Primăriei, ci dinspre... dinspre casa... doctorului... Gurameto cel mare.

Înainte de a exclama: a înnebunit doctorul Gurameto, un sentiment justificat de vinovăţie i-a făcut pe oameni să ezite. Era un regret imens şi profund faţă de scăparea aceea impardonabilă: uitaseră de cei doi doctori, Gurameto cel mare şi Gurameto cel mic.

Cum se întâmplase, când şi de ce? Cum de tocmai în mijlocul tămbălăului care avea legătură cu toate evenimentele importante din lume, căderea şi ridicarea unor state, ruperea de alianţe, schimbarea graniţelor şi a drapelelor, fuseseră uitaţi tocmai cei care, în acest context, nu trebuiau uitaţi nicicum, şi anume doctorul Gurameto cel mare şi doctorul Gurameto cel mic? Fuseseră uitate rivalitatea, comparaţiile forţate şi, desigur, fluctuaţiile de autoritate ale fiecăruia şi lucrul acesta era la fel ca şi când oamenii şi-ar fi pierdut busola, barometrul care arată presiunea aerului, creşterea şi scăderea temperaturii, ca să nu mai amintim aici de buletinul bursei, devalorizarea monedei şi chiar prăbuşirea băncilor elveţiene în cazul unei invazii germane... În concluzie, se defectase mecanismul interior, acela pe care orice oraş îl are în fiinţa lui şi, cu toate că fiecare dintre noi îi aude tic-tacul, nimeni nu ştie unde se află.

Şi iată că acum Gurameto cel mare se răzbuna. M-aţi uitat, da? Acum să vedeţi cum am să vă joc eu! Şi pune gramofonul să urle şi să-i înnebunească pe toţi.

Bănuiala aceasta, ca majoritatea suspiciunilor născute din pripeală, fu pusă imediat sub semnul întrebării. Doctorul Gurameto nu avea asemenea apucături şi, în plus, nu dădea doi bani pe nimic.

Şi totuşi, ce se întâmplă la el acasă? Muzica se putea auzi de departe. Dar de ce, cu ce prilej? se întrebau toţi.

Două noi ipoteze apărură pe loc. Conform uneia, doctorul Gurameto le făcea în necaz germanilor. N-aţi ocupat, da? Credeţi că ne-aţi umilit şi ne-aţi pus în genunchi? Nici pe departe. Uite, chiar sub ochii voştri eu îmi logodesc fata fără să mai amân, pentru că albanezul, după tradiţie, nu amână nici ora, darămite ziua. Eu o să fac abstracţie de prezenţa voastră, iar voi, dacă vreţi, tot după tradiţia noastră, sunteţi bine-veniţi, căci prieteni sau duşmani, poarta mea este deschisă pentru oricine.

Dacă zvonul se confirma, atunci doctorul Gurameto cel mare era mare într-adevăr, pe cuvânt de onoare; şi, chiar dacă numai în gând, se scanda: trăiască Gurameto cel mare, eroul oraşului. Şi, tot atunci, oamenii îşi aminteau şi de celălalt, Gurameto cel mic, despre care, fireşte, se spunea: jos cu cel mic, la naiba cu el, este ruşinea cartierului şi a oraşului!

Dar această poveste nu a durat mult. Conform unui zvon de ultimă oră, doctorul Gurameto nu avea nici o logodnă în familie, iar petrecerea de la el nu era în nici un caz o sfidare la adresa nemţilor, ci, dimpotrivă, fusese organizată în cinstea lor. Cu alte cuvinte, îi invitase pe străini la cină, pentru a le transmite: dimineaţă v-au întâmpinat cu gloanţe la intrarea în oraş? Eu, dimpotrivă, vă primesc cu pâine şi sare, cu vin şi muzică!

Iritarea produsă de gestul doctorului părea să cuprindă tot oraşul. Erau destui aceia care afirmau că bănuiseră de mult că doctorul o să-şi lepede masca şi o să-şi arate adevăratul chip de filogerman, în vreme ce alţii îl porcăiau şi-l numeau Iuda oraşului şi ruşinea Europei, neprecupeţindu-şi în acelaşi timp laudele la adresa doctorului Gurameto cel mic, a pricăjitului, pirpiriului doctor care şedea în umbră alături de ceilalţi, modest, dar ce erou se ascundea în el, Doamne!

Nu era greu de observat că din casa cu ferestre întunecate a doctorului Gurameto cel mic nu răzbătea nici cel mai mic zgomot, în vreme ce dincolo, la Gurameto cel mare, nu numai că era lumină ca ziua, dar muzica răsuna din ce în ce mai tare, întreruptă din când în când de strigăte şi toasturi în limba germană.

Ca pentru a-i mai acorda unele circumstanţe atenuante, prietenii doctorului Gurameto cel mare puseră din nou pe tapet varianta nebuniei care-l lovise în ultima vreme. Era evident că, în toată istoria asta, cineva nu-i în toate minţile. Ceea ce nu se ştia era cine înnebunise, Gurameto, nemţii sau toţi laolaltă.

Între timp, ca să le facă în necaz celor dintâi, tabăra anti-Gurameto veni cu argumente noi. Şi merseră atât de departe cu răutăţile, încât putură să jure că salvele de mitralieră erau într-adevăr însoţite de muzică, unii dintre ei insistând chiar că începuse executarea ostaticilor, dar nu în Piaţa Primăriei, ci în pivniţa doctorului.

Alţii întinseră şi mai mult coarda şi afirmară cu mâna pe inimă că, din când în când, erau scoşi din pivniţă doi sau trei ostatici, aleşi de nemţi, cum ar fi, de exemplu, evreul Jakoel, şi erau împuşcaţi pentru distracţie chiar în salonul în care se desfăşura petrecerea!

Împuşcă-i, cu alte cuvinte, fă-le autopsia chiar pe masă, ia organele pentru bravii soldaţi germani şi închină apoi un pahar pentru prietenia albanezo-germană.

Acest scenariu exagerat şi, mai ales, imaginea fabuloasă a doctorului Gurameto cel mare cu instrumentele chirurgicale în mână, măcelărind cadavre în mijlocul petrecerii, a făcut ca revenirea la realitate să se producă mai repede, iar oraşul să-şi recapete un lucru cu care se mândrea, cel puţin în ultimii şase sute de ani, şi anume luciditatea.

Era adevărat că locuinţa doctorului Gurameto cel mare era luminată a giorno şi zumzăia de bună dispoziţie, că după Brahms se auzise Lili Marleen, dar la fel de adevărat era şi că în Piaţa Primăriei mitralierele sclipeau înşirate la rând, iar în faţa lor, ostaticii, legaţi doi câte doi, tremurau în răcoarea nopţii.

Era chiar frig. Dinspre munte, vântul din nord sufla din ce în ce mai rece, aşa cum se întâmplă de regulă în momente de cumpănă. Ostaticii erau încă acolo şi aşteptau. Nu se deschisese focul, iar soldaţii, cu căşti de război, întorceau din când în când privirea spre casa de unde se auzea muzica. Se mirau, desigur, dar mai miraţi şi mai neîncrezători decât ei erau ostaticii.

Pentru că nici nu puteau să-şi imagineze nişte lucruri atât de diferite precum piaţa aceea întunecoasă, în aşteptarea execuţiei, şi cina cu cântece şi şampanie din casa doctorului Gurameto, oamenii şi-au spus imediat că, chiar dacă mitralierele şi muzica fac parte din lumi diferite, există totuşi o legătură misterioasă între ele. Care să fi fost acea legătură şi, mai ales, dacă era benefică sau nu, asta încă nu era clar.

Între timp, odată cu notele din gramofon, în oraş se răspândea şi explicaţia chinuitoare a celor ce se întâmplau. Oraşul ţinea minte, de sute de ani, şi alte petreceri ciudate. Evenimente de tot felul, fericite şi sângeroase, cu cheflii gata-gata să se arunce de pe acoperiş de bucurie sau care se împuşcau între ei în toiul dansului, cu oaspeţi care o răpeau pe stăpâna casei sau erau găsiţi otrăviţi în zori, alături de gazdele lor. Şi totuşi, nici una nu se compara cu petrecerea din seara aceea. Pentru a dezlega misterul, erau pomenite alte serate, majoritatea cu final tragic, pentru că, după cum se pare, acestea se ţin cel mai bine minte.

Coborând tot mai adânc în istorie, unii şi-au amintit despre cina lui Christos, povestită în scrierile sfinte, siguri că acolo vor descoperi, până la urmă, cheia misterului. Erau prezente acolo toate personajele: Christos însuşi, cu sufletul plin de tristeţe, apostolii, ba chiar şi Iuda Iscariotul. Astfel li se părea că se apropie de adevăr şi, la fel ca în poveste, el începuse chiar să se dezvăluie. Că doctorul Gurameto nu era Christos şi, cu atât mai puţin, musafirii lui germani nu erau apostolii, asta era limpede, dar şi să-i compari cu Iuda ar fi fost prea mult. Bolborosind rugăciuni: iartă-ne, Doamne, că am apucat pe căi greşite, oamenii renunţau la orice presupuneri.

În cartierele mai îndepărtate, acolo unde casele erau mai rare, localnicii se mulţumeau cu zvonurile vechi, pentru că cele noi ajungeau mai greu la ei. La fel ca în urmă cu o oră, încă se mai certau în legătură cu mitralierele muzicale, ba chiar, Shaqo-bei Kokobobo, care cândva se aflase din întâmplare pe frontul ruso-prusac, susţinea că toate astea sunt poveşti şi că ar recunoaşte salva de mitralieră "schwarz" dintr-o mie, pentru că încasase câteva gloanţe în propria-i spinare. Iar când ceilalţi i-o întorceau spunându-i că aici nu e vorba despre bulibăşeala din Primul Război Mondial, ci despre Schubert, îl ştii pe Schubert, el se bosumfla. Du-te, frate, de-aici, cu toţi şuberţii tăi cu tot, astea sunt născociri, nu mă convinge nimeni pe mine că mitraliera e foxtrot şi tunul, vodevil.

Tocmai într-o asemenea casă izolată şi-au amintit de o veche întâmplare, cunoscută din generaţie în generaţie drept o poveste de adormit copiii, unde se spune că gazda, onorând o înţelegere care spunea că trebuie să invite la cină un necunoscut, i-a încredinţat fiului său această obligaţie. Iar fiul, mergând pe drum pentru a-l întâlni pe călătorul necunoscut, şi speriat fiind, în apropierea cimitirului, se spune că aruncase invitaţia dincolo de gardul acestuia şi fugise în întuneric, fără să ştie că invitaţia căzuse pe un mormânt. Se întorsese apoi acasă şi-i spusese tatălui: mi-am îndeplinit obligaţia, domnule tată. Dar iată că se deschide uşa şi apare mortul cu invitaţia la cină în mână, îngrozindu-i pe oaspeţi şi pe cei ai casei: m-aţi invitat, uite că am venit, nu mă priviţi aşa!

În timpul acesta, la doctorul Gurameto petrecerea continua. Încă nu se ştia ce se întâmplă înăuntru, până în momentul în care un zvon de bun augur începu să se răspândească altfel decât până atunci, ca o boare de primăvară. Plutea delicat, vulnerabil ca fluturele în zori de zi. Chiar şi vântul din nord, cel care nu dădea înapoi în faţa nimănui, s-ar fi părut că-i făcuse loc să treacă: ostaticii erau eliberaţi.

Vestea îi amuţi pe toţi. Vorbele păreau că-şi pierd orice sens. Ostaticii... da... ostaticii nu... sunt împuşcaţi... ci... da... sunt eliberaţi. Cu alte cuvinte, n-aveau să se prăbuşească străpunşi de gloanţe unul peste altul, în Piaţa Primăriei, ci vor pleca, unul după altul, fiecare acasă la el. O, Doamne! Şi această minune fusese făptuită de doctorul Gurameto cel mare!

Recunoştinţa nu mai avea margini. Genunchii se înmuiau, gurile se deschideau spasmodic, ochii sclipeau. În cele din urmă oamenii se eliberară de emoţie. Să-l ovaţionăm pe doctorul Gurameto cel mare, dar să nu-l uităm nici pe cel mic!

Niciodată tentaţia de a-i compara, de a-l coborî pe unul în beneficiul celuilalt nu cunoscuse o asemenea întorsătură nebunească. Convins că ar trebui să-i cadă în genunchi doctorului Gurameto cel mare, să-i spele picioarele cu lacrimile recunoştinţei şi să-i ceară iertare pentru bănuielile nedrepte, oraşul trebuia în acelaşi timp să-l condamne pe cel care se bucurase prea devreme de dizgraţia eroului, pe tizul său, Iuda şi ruşinea Europei, doctorul Gurameto cel mic.

Uluit, la fel ca şi susţinătorii lui, acesta din urmă nu pricepea absolut nimic. Nu numai că nu-i dorise nicicând răul colegului său, ci toate semnele arătau exact contrariul. Totuşi, aceasta nu a schimbat nimic în deplasarea bruscă a acului barometrului, făcând să ia sfârşit o dată pentru totdeauna nesiguranţa chinuitoare şi scriind astfel epilogul unei poveşti de duşmănie atât de bine mascată.

Terminându-şi treaba cu doctorul Gurameto cel mic, oamenii s-au întors, după cum era şi normal, la problema principală. Priveau cu ochii umezi de lacrimi spre casa doctorului Gurameto cel mare, iar muzica ce se auzea de acolo le suna dumnezeieşte, ba chiar şi vechea lui casă li se părea mai falnică decât o catedrală.

Domolită pentru o vreme, curiozitatea pentru secretele doamnelor apăru din nou, atenuată oarecum de ultimele întâmplări. Oare ce se întâmpla acolo, dincolo de zidurile casei? Cum se desfăşurau cina şi toate celelalte? O fi fost adevărat că doamna Gurameto şi fiică-sa dansau vals cu germanii, iar comandantul lor, maiorul von Schwabe, îşi pusese mască?

Această curiozitate avea să se întoarcă, mai devreme sau mai târziu, la prima întrebare, cea de la început, inevitabilă: ce-o fi în realitate această petrecere, numită încă de unii drept "cina ruşinii", iar de alţii "cina renaşterii"?

În cele din urmă, din zvonuri, de la servitori, ori poate de la curierii care plecau şi veneau în noaptea aceea, enigma avea să fie dezlegată.