Fiica lui Agamemnon

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Ismail Kadare s-a născut la 26 ianuarie 1936, la Gjirokastër, un mic oraş din sudul Albaniei. A absolvit Facultatea de Filologie la Tirana, apoi şi-a continuat studiile literare la Moscova, la Institutul de Literatură "Maxim Gorki", unde a fost coleg cu marii scriitori sovietici ai epocii. A debutat cu poezie, primele sale două volume (Visări juvenile, 1954, şi Melancolie, 1957) anunţînd deja un talent de excepţie. Saltul la proză a fost făcut cu romanul Generalul armatei moarte (1966), considerat una dintre primele douăzeci de cărţi ale deceniului şapte. Au urmat alte romane care i-au consolidat faima internaţională: Cetatea, Cronică în piatră, O capitală în noiembrie, Iarna marii însingurări şi Concert la sfîrşit de toamnă. între 1990 şi 2001 a locuit la Paris, perioadă în care a publicat romanele Piramida, Umbra, Spiritus, Florile îngheţate din martie ş.a., precum şi cîteva cărţi de memorialistică. Extrem de interesant, din punctul de vedere al genezei operei sale, este volumul Dialoguri cu Alain Bosquet, urmare a unui lung interviu acordat televiziunii franceze în 1995. O altă apariţie remarcabilă o constituie Moartea care ne-a unit, zguduitoare carte-document despre evenimentele din Iugoslavia ultimilor ani. în toamna lui 2001, Kadare s-a întors, de această dată definitiv, la Tirana. în ultimul deceniu, scriitorul albanez a fost nominalizat de patru ori la Premiul Nobel pentru literatură. în luna iunie a anului 2005, lui Ismail Kadare i s-a decernat primul Man Booker International Prize, premiu care va fi acordat anual unui autor în viaţă pentru contribuţia deosebită în domeniul literaturii universale. Ismail Kadare s-a aflat pe aceeaşi listă cu Philip Roth, Günter Grass, Doris Lessing, Ian McEwan, Muriel Spark ori Gabriel García Márquez.

Depozitat într-o bancă din Paris, pentru că autorul său, care îşi pierduse orice speranţă de a asista la o reformare a comunismului albanez, şi-a pus în gînd să-şi "exporte" cîteva manuscrise în Franţa, în siguranţă, romanul Fiica lui Agamemnon a fost editat în anul 2003, după textul din anul 1985, fără să i se aducă nici cea mai mică modificare. El reprezintă prima parte a unui diptic, a cărui parte a doua, Succesorul, a fost scrisă în anii 2002-2003. Cele două romane nu numai că dezvoltă aceleaşi personaje, dar creează unul dintre ansamblurile literare desăvîrşite ale lui Ismail Kadare.

Din opera lui Ismail Kadare, în colecţia "Biblioteca Polirom" au apărut Generalul armatei moarte (2002), Florile îngheţate din martie (2003), Piramida (2003) şi Aprilie spulberat (2004).


Notă: Întîmplările relatate în dipticul Fiica lui Agamemnon şi Succesorul sînt fragmente din memoria colectivă a omenirii, apărute, cum se întîmplă adesea, în zilele noastre. Drept urmare, asemănarea lor cu oameni sau întîmplări contemporane este inevitabilă.

(Autorul)
 

De afară, din stradă, se auzeau acorduri de fanfară, voci, zgomot înfundat de paşi. Era tumultul acela specific pe care-l face mulţimea cînd se îndreaptă spre locul în care are loc o manifestaţie.

Poate pentru a zecea oară în ziua aceea am dat uşor la o parte perdeaua, ca să văd acelaşi tablou: coloane de oameni care se deplasau încet-încet spre centrul oraşului. Deasupra capetelor, la fel ca şi anul trecut, se legănau pancartele, buchetele de flori şi portretele membrilor Biroului Politic. în contrast cu fluviul acela de capete şi de braţe vii, feţele de carton ale conducătorilor păreau şi mai încremenite. Uneori, clătinate de mîinile demonstranţilor, chipurile pictate păreau a privi strîmb, duşmănos. Iar cînd ajungeau faţă în faţă, îţi dădeau impresia că nici măcar nu se recunosc unul pe altul.

Am tras perdeaua la loc şi atunci am observat că ţineam în mînă invitaţia oficială. Era pentru prima oară cînd primeam o invitaţie la tribună de 1 Mai şi, la fel ca atunci cînd îmi fusese înmînată, nici acum nu eram convins că pe ea era scris numele meu. La fel de surprins se arătase şi adjunctul secretarului de partid. Nu era numai invidie pe chipul lui, ci şi o mare doză de uimire. Şi, într-o oarecare măsură, avea dreptate. Nu eram unul dintre aceia care apăreau prin prezidii sau primeau invitaţii la tribuna oficială. Şi, cu toate că - aveam să aflu mai tîrziu - el însuşi dăduse numele meu, la cererea Comitetului Raional de Partid de a i se transmite şi alte nume decît cele pe care le primea an de an, omul nu-şi putuse ascunde uluiala. Transmisese, într-adevăr, şi numele meu printre altele, dar nu crezuse, pesemne, că lista aceea avea să fie aprobată! Aşa se întîmplă an de an, poate că-şi spusese în sinea sa, dar se ştie că de mers merg mereu aceiaşi.

"Felicitări, felicitări!" îmi spusese în momentul în care îmi înmînase invitaţia şi, în ultima clipă, în privirea lui, pe lîngă invidie şi uimire, apăruse şi altceva. Ceva ce se născuse chiar din cuvintele acelea, fără să aibă însă vreo legătură cu ele. Ceva ce s-ar numi, poate, grimasa unui zîmbet. O expresie ciudată, de nedumerire, niţeluş agresivă, dar de o agresivitate amicală, ca între doi oameni care împărtăşesc acelaşi secret. Nedumerirea aceea a lui părea să însemne: "Invitaţia asta n-ai primit-o tu degeaba, nu, puişor? Ce servicii ai făcut ca s-o meriţi? Felicitări, şmecherule!"

Mirarea din ochii lui era atît de evidentă, încît am simţit cum mi se înroşesc obrajii. Sentimentul de silă m-a însoţit tot drumul pînă acasă, cînd m-am tot întrebat: "Adevărat, ce-am făcut ca să merit invitaţia?"

Din pricina zgomotului de pe stradă, apartamentul îmi părea acum mai trist ca de obicei. Trist şi gol. Plecaseră toţi spre locul de desfăşurare a manifestaţiei, iar paşii mei, în loc să alunge singurătatea, o sporeau şi-i dădeau un aer aparte, cum aveau toate în ziua aceea.

O aşteptam pe Suzana. Totuşi, ceea ce-mi apăsa pieptul nu semăna deloc cu nerăbdarea cu care aştepţi o fată. Era ceva mult mai răscolitor. Un sentiment amplificat, se pare, de muzica şi tumultul ce veneau din stradă. Ba chiar aveam uneori impresia că vreunul dintre portretele de afară, ridicat pînă la nivelul ferestrei mele, ar fi putut privi cu ochii lui reci în apartament, întrebîndu-mă: "Ce aştepţi aici? Ai lăsat locul gol în tribună pentru o fetişcană?"

Dacă nu apar pînă la opt şi jumătate să nu mă mai aştepţi, îmi spusese Suzana.

Ori de cîte ori îmi aminteam aceste cuvinte, priveam involuntar spre canapeaua pe care avusese loc ultima noastră discuţie. Fusese o întîlnire deprimantă. Ca şi ea, sumar îmbrăcată, tot astfel erau şi frazele ei, eliptice, dezvăluindu-şi cu greu sensurile. îi era din ce în ce mai greu să se întîlnească cu mine. Tatăl ei fusese promovat cu rapiditate. Familia lor era mai supravegheată ca pînă acum. Cu două săptămîni în urmă, la plenara Comitetului Central, tatăl mai urcase o treaptă. Se înţelege de la sine că ea era obligată să-şi revizuiască modul de viaţă, rochiile, anturajul. în caz contrar, toate acestea se vor răsfrînge asupra lui.
- Chiar el ţi-a cerut... (încă nu ştiam cum să numesc toate astea) sau te-ai gîndit tu?

Ea m-a privit în ochi.
- El, mi-a răspuns după un timp. Dar...
- Dar?
- După ce mi-a explicat, am fost întru totul de acord cu el.
- Aha, deci asta era.

Simţeam că mă ustură ochii, ca şi cînd cineva mi-ar fi aruncat în ei un pumn de nisip. Cu un sentiment de vinovăţie, ea mi-a strîns capul la piept. Degetele ei, ca nişte eprubete de sticlă sparte şi reci, îmi mîngîiau părul de pe ceafă.

Dar de ce, aş fi vrut să-i spun, de ce numai tu? Copiii lor, ai celorlalţi, profită de asta şi duc o viaţă lipsită de griji. Maşini scumpe, serate în vilele de pe plajă. Cu siguranţă că i-aş fi spus toate acestea, dacă nu mi le-ar fi amintit chiar ea. Ceilalţi îşi lăsaseră copiii ceva mai liberi, în vreme ce taică-său... El e un om mai ciudat. Cine ştie ce idei o mai avea în cap... Sau poate că, nu-i aşa, poate că e obligat să facă asta numai el. Astfel se şi explică ascensiunea lui rapidă din ultimul timp. Aşa că, dacă la manifestaţia de 1 Mai va sta în dreapta Conducătorului, asta înseamnă că între noi totul s-a sfîrşit.

Pentru că tăceam, ea îşi imaginase că nu înţelesesem chiar totul. Mă înţelegi? a continuat să vorbească printre suspine. Este inacceptabil pentru el, de fapt pentru anturajul lui, ca ea să facă dragoste cu un tip logodit. Pentru că asta se va afla într-o zi. Mai ales acum. Mă înţelegi? Se va afla, fără doar şi poate.

Nu ştiam ce să-i răspund, în vreme ce privirea mi se fixase pe picioarele ei descoperite.
- Iar tu vei avea de suferit, mi-a zis apoi.
- Mie puţin îmi pasă.
- Aşa spui tu acum, dar mai tîrziu o să regreţi. Mai cu seamă că vrei să mergi la Viena, la specializare.

Continuam să-i privesc ca hipnotizat trupul sumar îmbrăcat. În realitate, nu eram sigur că aş fi putut să renunţ la trupul acela pentru orice altceva, chiar şi pentru Viena; trupul ei alb şi perfect, de fată şi de femeie în acelaşi timp. Champs-élisées-ul coapselor ei, încheiat cu Arcul de Triumf şi cu focul nemuritor din adîncul lui.

Nu mi s-a mai întîmplat să întîlnesc o asemenea femeie, care în momentele de dragoste să-şi păstreze pe chip acea expresie de fericire pe care o ai de regulă cînd visezi ceva minunat. Culoare ce se revarsă de pe obrajii ei direct pe aşternutul alb, care, după plecarea fetei, păstrează o vreme lumina aceea în întunericul odăii, la fel ca ecranul televizorului, care-ţi dă impresia, după ce l-ai stins, că păstrează o parte din strălucirea dinainte. Şi în orice gest al ei se simţea imediat că are nevoie de dragoste, că o doreşte din tot sufletul, că tînjeşte după ea.


Priveam canapeaua goală, în vreme ce în timpane îmi bubuia muzica îndepărtată a serbării. Cu ea în minte, ca un fundal catifelat al eşecului care creşte valoarea oricărui lucru, îmi aminteam fragmente din discuţia cu Suzana.

Dacă de 1 Mai... Dar tu, orice s-ar întîmpla, să nu fii supărat... Să nu crezi că mie-mi va fi mai uşor... Ştiu ce vei spune... Dar acest sacrificiu este necesar... O să-mi amintesc mereu de tine...

Acest sacrificiu, repetasem în sinea mea. Uite, prin urmare, cuvîntul cel mai potrivit.

Îi crezusem fiece cuvinţel, pentru că întotdeauna vorbise serios, niciodată nu auzisem din gura ei smiorcăieli, vorbe de prisos sau baliverne. Dacă era convinsă că sacrificiul acela trebuie făcut, ar fi fost inutilă orice încercare de-a o face să se răzgîndească.

Şi adevărul e că nici n-am încercat. Ore de-a rîndul după plecarea ei m-am învîrtit mohorît prin încăpere, pînă ce m-am oprit dinaintea bibliotecii. Ca în vis, am scos de pe un raft cartea lui Graves, Miturile Greciei, din care citisem în ultimele zile, şi am început s-o răsfoiesc.

Nici în clipa aceea, nici mai tîrziu n-am fost în stare să pricep prin ce procedeu misterios reuşise mecanismul creierului meu să dezbrace cuvîntul "sacrificiu" de înţelesul cotidian, banal (tovarăşi, vremurile cer sacrificii în industria petrolieră, să-i sacrificăm pe crescătorii de animale etc.), pentru a-l trimite departe, foarte departe, la originea lui. Acolo unde acest cuvînt însemna ceva măreţ şi funebru.

Această întoarcere de mii de ani în timp mă apropiase de sensul iniţial. De aici pînă la o analogie între sacrificiul despre care îmi vorbise Suzana şi cel al Ifigeniei nu mai era decît un pas.

Oare în mintea mea această paralelă s-a născut pentru că Suzana folosise chiar acest cuvînt, "sacrificiu", pentru că tatăl ei, la fel ca şi cel al Ifigeniei, era un mare şef sau pentru că, pur şi simplu, cartea lui Graves mă cufundase în ultima vreme în atmosfera mitologiei greceşti?

Cum am mai spus, nu eram în stare să înţeleg acest lucru. în picioare cum eram, nerăbdător, am recitit tot ceea ce se spunea despre celebrul sacrificiu al fiicei lui Agamemnon: suspiciunile, îndreptăţite sau nu, legate de motivul acestui gest sîngeros, chiar şi bănuiala că fusese un fals sacrificiu, înscenat ca să dea bine în ochii oştirii greceşti (înlocuirea fetei în ultima clipă cu o căprioară etc.).
în războiul Troiei, aheii
Pe fiica lui Agamemnon au sacrificat.
în Iliada revoluţiei
Eu pe tine neantului te-am dat.

Compusesem aceste versuri chiar în vreme ce mă plimbam posomorît prin apartament, după ce pusesem cartea la locul ei pe raft, sau ele veneau din străfundurile memoriei mele, dintr-o lectură mai veche, uitată? Tristeţea mi se manifestă adesea sub forma somnolenţei. La fel mi s-a întîmplat şi-n ziua aceea: eram somnoros, incapabil să-mi sistematizez impresiile. Nu eram în stare, de pildă, să mă lămuresc cine era cel care vorbea în aceste versuri. Adică cine este cel care săvîrşeşte jertfa, eu sau tatăl ei? Uneori mi se părea că este el, alteori, eu, iar în majoritatea cazurilor, că o săvîrşim amîndoi.

Afară, zgomotul mulţimii se mai potolise. Se simţea că strada se golise. Pesemne că cei care aveau să defileze se aflau deja la locurile de adunare. Liniştea era însă la fel de stresantă şi de ostilă ca şi vuietul de mai înainte. Ea îmi amintea în fiecare clipă că locul meu era acolo, printre oamenii aceia gălăgioşi, şi nu aici, în singurătate.

Era trecut de opt şi jumătate. Nu mai speram că Suzana ar fi putut veni. Fusese întotdeauna extrem de punctuală. îi uram această calitate, pe care înainte i-o admirasem mereu, pentru că acum îmi răpea orice urmă de speranţă. Mă pregăteam să-i justific cele cinci minute de întîrziere (un drept al oricărei femei, la care ea renunţa de bună voie). Aşadar, mă pregăteam să i le justific aducînd argumentul aglomeraţiei din oraş, lucru obişnuit în zilele de sărbătoare, dar asta, în loc să mă liniştească, îmi dubla chinul aşteptării. Au trecut şi următoarele cinci minute, mai sumbre decît primele, şi m-am surprins în cîteva rînduri lîngă uşă, gata să ies în stradă.

Am hotărît să aştept pînă la nouă fără un sfert, iar apoi să plec spre locul mitingului. Cel puţin să nu le pierd pe amîndouă. La gîndul că voi fi întrebat de ce nu ajunsesem la manifestaţie, mă consolam cu ideea prezenţei ei la mine, urmînd să mă descurc eu cumva mai apoi (m-am orientat greşit, accesul a fost blocat cu mult timp înainte etc.). Deci, era destul ca ea să vină. în vreme ce acum, dacă tot nu venise, n-aveam de ce să-mi aprind paie în cap lipsind de la manifestaţie. în plus, aş fi putut s-o văd acolo, în tribună, sau alături, acolo unde stăteau de obicei odraslele conducerii.

Acest ultim gînd mi-a risipit orice ezitare. La ora nouă fără cinci minute am deschis uşa şi am coborît în stradă.


Scările blocului erau pustii, după cum pustie era şi strada. Trecătorii erau extrem de rari. Am simţit un soi de primă uşurare, provocată, pesemne, de singurătatea aceea. Am ridicat ochii, aşa cum faci cînd te simţi privit. La unul dintre balcoane se afla, într-adevăr, un vecin. Privea de-a lungul străzii, cu expresia aceea de suferinţă pe care i-o cunoşteam de mult. Am păşit mai repede, ca să ies din raza lui vizuală. Se spunea că este unul dintre cei care făcuseră haz la moartea lui Stalin, gest care i-a distrus definitiv cariera ştiinţifică, începută excepţional. De atunci trecuseră atîţia ani şi cu toate astea, din cîte observasem, expresia aceea de tristeţe nu îi dispărea de pe chip. Trebuie că fuseseră destui cei care rîseseră la mitingurile de doliu din ziua aceea, majoritatea lor neintenţionat, ca un gest reflex, lucru care se întîmplă adesea în asemenea ocazii, dar care n-a fost acceptat niciodată ca scuză. Au fost pedepsiţi fără milă, iar acum, deşi trecuse atîta timp, puteai să-i recunoşti uşor după expresia aceea sumbră prin care trebuiau să plătească toată viaţa un rîset inconştient.

Vezi mai bine cum arăţi tu, mi-am spus. Adevărul e că nici eu nu aveam o expresie prea veselă.

De teamă ca nu cumva să atrag atenţia cu deprimarea mea, am scos invitaţia din buzunar şi m-am prefăcut că cercetez cu atenţie textul de pe spatele ei, în care erau însemnate punctele de acces spre tribună.

O parte dintre cei ce se mai aflau încă pe stradă trebuie că aveau invitaţii ca a mea în buzunar, şi lucrul acesta se vedea nu numai după cum erau îmbrăcaţi, ci din orice gest al lor, din mers, din felul cum zîmbeau. Se deosebeau astfel clar de ceilalţi trecători, de cei care ieşiseră pe stradă cu speranţa că vor găsi pe undeva un colţişor de unde să privească defilarea sau care se rătăciseră de grupul lor, iar acum se învîrteau de colo colo cu o expresie de vinovăţie pe chip.

Strada Baricadelor, paralelă cu Bulevardul Mare, era plină de lume. Cînd şi cînd, de departe, poate din piaţa mitingului, se auzea muzică de fanfară. Ori de cîte ori îmi ajungea la urechi iuţeam pasul, deşi abia trecuse de nouă şi nu aveam de ce să mă grăbesc.

Invitaţii erau încă amestecaţi cu ceilalţi trecători, dar uite că puţin mai încolo începea un fel de separare, deocamdată fizică. La capătul Străzii Elbasan, pe unul din trotuare era permisă trecerea tuturor pietonilor, cîtă vreme pe celălalt, cel din dreapta, mergeau doar aceia care aveau invitaţii. Aceasta era doar prima sită, căci adevăratul control începea mult mai departe. Totuşi, majoritatea invitaţilor preferau să se despartă încă de pe acum de restul trecătorilor, care la rîndul lor îi priveau intimidaţi.

Continuam să merg pe trotuarul din stînga, spunîndu-mi că Suzana ar fi putut fi la tribuna C-1, acolo unde aveam loc şi eu, cînd iată-mă gata-gata să mă izbesc de B. Ll.

Nu-l mai văzusem de o grămadă de vreme. înalt şi zîmbitor, dar cu un altfel de zîmbet decît cele festive din jur, omul m-a îmbrăţişat cu însufleţire, ba chiar şi-a repetat gestul. O asemenea dovadă de prietenie mi s-a părut, ca să fiu sincer, cam nejustificată. E adevărat că fuseserăm amici cu ani în urmă, pe cînd eu eram student la Drept, iar el la Arte, dar nu atît de apropiaţi încît să ne amintim prea des unul de altul.
- Ce mai faci? m-a întrebat el. Ce mai e prin presă? Televiziune, interviuri, mondenităţi, asta da viaţă.
- Dar tu? l-am întrebat eu. Tot la N.?
- O, nu-mi mai pomeni de asta, mi-a răspuns cu aceeaşi expresie veselă pe chip. Mie nu mi-a ieşit nimic şi pace. La început totul a fost OK, dar pe urmă, după ce am călcat niţel în străchini, m-au trimis la ţară, în mişcarea de amatori.
- O, chiar aşa?
- Da, aşa cum îţi spun. Am pus în scenă o dramă care s-a dovedit a avea nu mai puţin de treizeci de greşeli ideologice. Poţi să-ţi închipui? Lasă, bine că am scăpat numai cu atît!

Trebuie că aveam o expresie mirată şi neîncrezătoare în acelaşi timp, pentru că el a continuat:
- Crezi, cu siguranţă, că glumesc, dar ăsta e adevărul gol-goluţ.

Şi a început să-mi povestească din nou despre cele treizeci de greşeli ideologice, pe un ton indiferent, fără nici o notă de ironie sau de supărare. Aş putea spune chiar că mi-a vorbit cu un soi de exaltare, ca să nu spun de admiraţie secretă, care nu se înţelegea prea bine la cine se referea: la cei care avuseseră capacitatea de a identifica, una cîte una, toate acele greşeli, la el însuşi, care şi-o făcuse cu mîna lui şi nu oricum, ci rău de tot, sau la ambele tabere?
- Asta e, mi-a zis apoi. "Douăzeci şi şase au fost ei, douăzeci şi şase; iar pe-a lor morminte praful se-adunase..."

Niciodată n-am putut pricepe ce legătură aveau greşelile lui cu versurile lui Esenin.

Între timp, ne-am apropiat de intersecţia unde invitaţii se despărţeau de ceilalţi trecători. Deşi în alte împrejurări nu i-aş fi arătat pentru nimic în lume cartonaşul acela fostului meu coleg, aflat într-o perioadă mai grea a vieţii lui, acum eram obligat s-o fac. Momentul a coincis cu întrebarea lui: "Dar ţie cum îţi mai merge?", după care eu, niţeluş în silă, zîmbind ca şi cînd aş fi fost prins cu cioara vopsită, am scos invitaţia şi i-am spus:
- După cum vezi, sînt invitat acolo, aşa că...

N-am mai ştiut cum să continuu, în glumă, serios sau cu o ironie pe care nici nu ştiam cui s-o adresez: mie însumi, lui ori destinului, cînd el a scos un strigăt de bucurie care mi-a luat povara indeciziei de pe umeri.
- A, ai invitaţie? Bravo! Mă bucur, mă bucur mult de tot. Poate că trebuie să te grăbeşti, nu-i cam tîrzior?

Nu avea nici pe faţă şi nici în glas vreo urmă de ironie sau de invidie ascunsă, ceea ce m-a făcut să simt, înainte cu vreo douăzeci de metri de a mă despărţi de el, teribile mustrări de conştiinţă.

Dincolo de intersecţie, înainte de a ajunge la cordonul de poliţişti în civil, am mai privit o dată în urmă şi i-am văzut chipul destins în vreme ce-mi făcea semne cu mîna.

Am rămas puţin uimit de bunăvoinţa pe care mi-o arăta. Totuşi, îndoiala că toate acestea nu sînt altceva decît semnele degradării morale a omului, care, din motive nu foarte clare, se "îndrăgosteşte" de propria-i degradare (îndoială care în alte împrejurări m-ar fi marcat), de data aceasta s-a topit sub efluviul acela de voioşie şi altruism, care mi-a uşurat enorm primul contact cu cordonul de poliţişti.
- Buletinul!

Urmăream cu coada ochiului privirea agentului, care se plimba de la poza din buletin la figura mea, încercînd, cine ştie de ce, să descopăr în ea un semn de suspiciune, de rea-voinţă sau de respect. Cîteva clipe mai tîrziu, în timp ce treceam mai departe, îmi spuneam că este o prostie din partea mea să mă întreb ce sentiment îi trezeau chipul, fotografia sau invitaţia mea unui poliţist în civil pe care nu aveam poate să-l mai întîlnesc niciodată.

Bulevardul Marcel Cachin, care unea Strada Elbasan cu Bulevardul Mare, era blocat complet pentru pietoni. De aici încolo, în grupuri sau singuri ca mine, treceau doar invitaţii. Unii îşi luaseră şi copiii, care agitau steguleţe sau flori artificiale. Alţii îşi puseseră decoraţiile, ale căror sclipiri li se reflectau pe chip. Un bărbat mărunţel mergea vioi înaintea mea ţinînd de mînă două fetiţe. Una din ele avea pe cap o cordeluţă roşie, cealaltă, una albastră, iar chipurile lor erau atît de fericite, încît ar fi putut uşor fi folosite drept cadru pentru un film documentar festiv.

Al doilea cordon de control nu era prea departe de primul. Mă aşteptam ca verificarea să fie aici mai serioasă, dar în realitate ea a fost cam la fel cu prima, lucru care avea să-i dezamăgească cu siguranţă pe cei veniţi pentru întîia oară la un miting şi care sperau într-un control mult mai temeinic, ceea ce ar fi sporit valoarea invitaţiei pe care o aveau în buzunar. Era un lucru atît de evident, încît bărbatul cu cele două fetiţe care trecuse înaintea mea şi-a arătat deschis nemulţumirea cînd, după ce le-a spus poliţiştilor că aceia erau copiii lui şi că are la el certificatele lor de naştere, agenţii i-au spus cu indiferenţă: treceţi, treceţi!

Omul a dat din cap ca şi cînd ar fi vrut să spună: ce mai vigilenţă! Atît de vizibilă era nemulţumirea lui, încît am avut o clipă intenţia să intervin şi să-i spun: nu vă enervaţi, pînă la tribună mai sînt şi alte controale, mult mai amănunţite!

Partea aceasta a Bulevardului Marcel Cachin, pe lîngă faptul că era mai largă, oferea şi o vizibilitate mai bună, aşa încît de unde eram eu se vedeau perfect grupurile de invitaţi. Aceştia păşeau unul în urma celuilalt cu o grabă reţinută sub soarele primăvăratic, creînd, împreună cu medaliile, steguleţele şi muzica de fanfară ce se auzea din ce în ce mai tare, senzaţia unei solidarităţi voioase între oameni necunoscuţi. Şi era firesc să se întîmple aşa. însuşi faptul că fuseserăm aleşi de aceeaşi mînă (mîna statului), pentru aceeaşi ocazie solemnă, năştea o comuniune minunată, o dorinţă impetuoasă de a vorbi unul cu altul, de a ne zîmbi reciproc, chiar şi fără motiv. La urma urmei, trecătorii ceilalţi, cei de rînd, neinvitaţi, rămăseseră dincolo de cordoanele de control, ca nu cumva să ne deranjeze cu privirile lor invidioase, ironice şi întrebătoare: de ce te-au invitat tocmai pe tine?

îmi era ruşine pentru pacea aceea festivă şi, dintr-o dată, am simţit o dorinţă mistuitoare de a-l întîlni din nou pe B. Ll., cel care la început mă agasase, dar care se arătase atît de generos cu mine, încît nu numai că nu-mi pusese întrebarea aceea blestemată, dar, mai mult, se bucurase sincer văzîndu-mă, deşi el rămăsese de multă vreme în afara sărbătorilor oficiale.

La al treilea control am recunoscut un activist din cartierul nostru. (Abia acum am înţeles că, împreună cu poliţiştii în civil, se mai aflau acolo tot felul de lucrători ai Ministerului de Interne, precum şi activişti din cartiere, aceştia fiind, cu siguranţă, colaboratori secreţi.) în alte împrejurări l-aş fi privit de sus, dar aici, sub lumina aceea festivă care te făcea să uiţi şi să ierţi, am simţit o dorinţă ciudată de a-l saluta cu zîmbetul pe buze. însă el nu numai că nu mi-a răspuns cu acelaşi zîmbet, dar s-a prefăcut chiar că nu mă cunoaşte. Mi-a răsfoit indiferent buletinul de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară, deşi ne întîlneam zilnic la alimentara, şi, fără să mă privească în ochi, mi-a spus: "Hai, treceţi!"

M-am înroşit puţin la faţă, ofensat, dar, cîteva clipe după aceea, răceala lui mi-a dat pe nesimţite o mulţumire ciudată. Asta arăta că, chiar dacă eu mă aflam în ziua aceea în tabăra celor aleşi şi indiferent de faptul că insidios, aproape imperceptibil, lucrul acesta îmi producea, pe lîngă ruşine, şi o oarecare satisfacţie, nu eram în nici un caz complice cu ei sau, mai exact, cu cei de teapa lui. Uite că el, activistul cartierului, mă privise cu ură. Bodogănise, cu siguranţă, în sinea sa: "Dar ăsta ce caută aici? Cine îi propune pe ăştia să stea la tribună?"

Asta a fost de ajuns ca să încep să percep primele semne ale răului. Cu cît mă apropiam mai mult de Bulevardul Mare, cu atît ele deveneau mai evidente. Dar acesta era răul cel mai mic. Chiar atunci cînd mă aşteptam mai puţin, cînd am început să-mi spun că de aici înainte trebuia să mă apăr doar de invidie (era normal ca oamenii care se aflau de ani de zile pe listele de invitaţi să nu-i vadă cu ochi buni pe nou-sosiţi), deci tocmai atunci cînd credeam că nu trebuie să mă apăr decît de pizma celor din jur, în timp ce răul celălalt, întrebarea plină de suspiciune "dar ăsta ce servicii a făcut pentru a-şi merita invitaţia?" nu-şi avea locul aici, pentru că aici toţi eram pe poziţii egale, chipurile, tocmai atunci ea s-a ivit mai pe faţă ca oricînd. Erau doi bărbaţi tineri, îmbrăcaţi în pardesie, cu nişte feţe pe care ai impresia că le-ai mai văzut pe undeva, dar nu ştii unde, care m-au privit în treacăt, mergînd alături de mine. Am avut impresia că în privirea lor apare o sclipire ironică. Am întors capul pentru a mă convinge de contrariul, pentru a vedea, adică, încotro privesc cei doi, sigur de faptul că devenisem aproape obsedat, cînd, spre stupoarea mea, am constatat că se uitau chiar la mine. Nu numai că au continuat să mă privească în acelaşi fel, dar mai şi discutau între ei, schiţînd un zîmbet în care ironia devenea din ce în ce mai evidentă.

Am simţit cum mă aprind la faţă. După un prim imbold de a iuţi paşii, am decis, dimpotrivă, să mă opresc şi să-i întreb ce au de se zgîiesc aşa ca nişte babe de la ţară? Şi eu pot să vă suspectez pe voi, nu?

Dar nu am făcut nici una, nici alta, ci am continuat să merg înainte, încercînd în zadar să nu mă mai gîndesc la asta. M-am mai calmat puţin cînd printre noi s-a amestecat un grup vesel. în mijlocul grupului l-am zărit din nou pe bărbatul scund cu cele două fetiţe, una cu panglică roşie, cealaltă cu panglică albastră.

Continuam în sinea mea disputa cu cei doi necunoscuţi. Adică voi aveţi monopolul suspiciunii? La urma urmei, de ce aţi fi voi mai îndreptăţiţi decît mine în chestiunea asta?

Aşa îmi spuneam, dar în forul meu interior eram aproape convins că nimic n-ar fi putut şterge zîmbetul acela ironic de pe buzele lor. Şi brusc am avut revelaţia că am descoperit cheia enigmei: era în avantaj cel care avusese primele suspiciuni. Celălalt, chiar dacă era nevinovat, cădea pe o poziţie inferioară prin însuşi faptul că întîrziase.

Ce demenţă, mi-am spus. încercam în mod inutil să-mi amintesc lucruri citite demult despre sentimentul vinovăţiei colective etc. Dar nu-mi aminteam nimic.

În faţa mea, cele două fetiţe întrebau ceva cu glăscioarele lor cristaline. Tatăl le răspundea răbdător, alintîndu-le cu epitete care mai de care mai drăgălaşe.

Părinte ideal cu fetiţe de mînă, sub soarele de mai socialist. Tablou idilic, mi-am zis, dar spune-mi, cu ce preţ ţi-ai cîştigat dreptul ăsta? Pe cine ai trimis în puşcărie?

Am fost eu însumi surprins de accesul ăsta de mînie. Ceea ce nu m-a împiedicat să privesc încruntat în toate părţile. Eram aidoma unui terorist întărîtat de mirosul sîngelui, care-şi descarcă la întîmplare arma în mulţime. înainte de a pune mîna pe mine, o să le arăt eu lor! Pierdut e cel care întîrzie.


Nu mult după aceea, mi-am simţit fruntea acoperită cu broboane reci de sudoare. îi pierdusem în mulţime şi pe cei doi bărbaţi în pardesie, dar şi pe idilicul părinte al celor două fetiţe. Păşeam printre necunoscuţii pe care-i acuzasem puţin înainte fără nici o reţinere, îi umplusem de noroi şi-i bănuisem de cele mai sinistre fărădelegi, aşa, din senin, fără să-mi pese că şi ei ar fi putut să facă acelaşi lucru.

Mă apropiam de Bulevardul Mare. Dar tu, tu n-ai nimic să-ţi reproşezi? m-am întrebat. Cu şase luni în urmă, ieşind pe uşa Comitetului Raional de Partid, unde fusesem chemat pentru o confruntare, îmi pusesem aceeaşi întrebare. Şi, la fel ca atunci, negam clătinînd din cap şi acum. Nu, n-aveam nimic să-mi reproşez. Chiar dacă, fără voia mea, contribuisem la trimiterea la "munca de jos" a doi dintre colegi, eu nu eram cu nimic vinovat de cele întîmplate. Din contră, s-ar putea spune că ei mi-au făcut mie rău, dovedindu-se de-a dreptul tîmpiţi. "Sîntem la Comitetul de Partid şi trebuie să fiţi conştienţi că aici nu se minte", ne-a spus atunci secretarul, săgetîndu-ne pe toţi trei cu privirea. "Tu, mi s-a adresat apoi mie, unde ai auzit că bîrfele şi zvonurile politice despre eventuala cădere a unuia sau altuia dintre funcţionarii superiori nu sînt răspîndite întîmplător în rîndul populaţiei de elemente mic-burgheze, ci sînt elaborate chiar de regim, adică, după tine, de unul dintre serviciile secrete speciale, cu scopul de a pregăti căderea efectivă a funcţionarului respectiv?"

Niciodată în viaţa mea nu mă simţisem atît de strîns cu uşa ca atunci. Lucrurile acelea mi le spusese, într-adevăr, colegul meu, cel care stătea acum încremenit în faţa mea, fără ca eu să ştiu că, între timp, el recunoscuse acest fapt. Fără să stau prea mult pe gînduri, cu o siguranţă ciudată care, pe măsură ce secundele se scurgeau, devenea şi mai fermă, am declarat că citisem acea teorie într-o carte despre Cehoslovacia, într-un volum care vorbea despre perioada de după invazia sovietică. Ochii secretarului mă cercetau bănuitori, dar eu ajunsesem să mă conving singur că ceva-ceva asemănător citisem într-adevăr undeva. La realizarea "spectacolului" acela de sinceritate mă ajutase şi faptul că tocmai terminasem de citit o carte despre Cehoslovacia.

Habar n-am ce i-a plăcut secretarului în răspunsul meu. Normal ar fi fost ca el să aprecieze sinceritatea celuilalt, care, riscînd, declarase adevărul gol-goluţ, şi să aibă îndoieli în privinţa răspunsului meu. Uite însă că se întîmplase exact pe dos. Fără să li se dea timp să aducă vreo clarificare (slavă Domnului, se bucuraseră ei mai tîrziu, pentru că noi tocmai aia nu doream, să dăm alte explicaţii), cei doi au fost calificaţi drept bîrfitori periculoşi, cretini, mitomani, lăudăroşi care se cred mari cunoscători într-ale politicii, în vreme ce în realitate habar n-au de nimic. Clevetitori înrăiţi, care, auzind cîte ceva despre realităţile hîde din ţările burghezo-revizioniste, le adaptează la iuţeală realităţii noastre socialiste etc. Iar eu am beneficiat de una dintre criticile acelea care seamănă mai mult a laudă. în sensul că trebuia să mă arăt mai atent la modul cum explicam aceste fenomene, pentru a evita confuziile ce pot apărea în asemenea situaţii, mai cu seamă cînd am în jur oameni de o factură îndoielnică, imaturi politic, cum erau cei doi colegi ai mei.

"Iar acum, valea, şi nici o vorbă nimănui despre toate astea, s-a-nţeles?" Acestea au fost ultimele cuvinte ale secretarului. Mult timp după aceea n-am reuşit să dezleg misterul comportamentului său şi nici felul în care a "expediat" toată tărăşenia. Să fi fost vorba despre o dereglare a mecanismului acela surd, care, în loc s-o ia într-o direcţie, se întoarce brusc şi o ia în cealaltă, provocînd o reacţie ilogică, sau secretarului i se păruse că e mai bine să închidă dosarul nostru agăţîndu-se de cea mai comodă explicaţie, aceea cu Cehoslovacia? Sau, pur şi simplu, omul avusese prea multe pe cap în ziua aceea, fusese criticat de "sus" pentru nerealizarea planului etc., iar problema noastră îi stătea ca un ghimpe în talpă şi voia să se descotorosească de ea cît mai rapid?

În final, aproape că mă privise cu simpatie pentru că-l scăpasem de o grijă. Cînd ieşeam din biroul lui, mi s-a părut chiar că intenţionase să mă bată pe umăr, repetînd parcă unul dintre gesturile acelea pe care le văzusem în filmele produse de Studioul "Albania nouă". Dar şi fără gestul acela, zile în şir am fost obsedat de întrebarea ce vor spune oamenii despre mine? Era ceva firesc, cîtă vreme, dintre cei trei amestecaţi în povestea aceea, fusesem singurul care ieşise nepătat. A fost şansa mea că ceilalţi doi, înainte de a pleca la ţară, la "munca de jos", unde fuseseră trimişi pentru reeducare, povestiseră pe ici, pe colo că eu eram nevinovat, că şi-o făcuseră cu mîna lor şi slavă Domnului că se terminase aşa, pentru că altfel ar fi putut s-o păţească mai rău.

Mai tîrziu, amintindu-mi de ziua aceea, îmi reveneau din ce în ce mai stăruitor în minte cuvintele lui: "Iar acum, valea, şi nici o vorbă nimănui despre toate astea, s-a-nţeles?" Graba secretarului de a închide toată povestea, recunoştinţa faţă de mine şi grija ca întîmplarea respectivă să fie tratată drept o dovadă de superficialitate a unor tîmpiţi, a unor inşi necopţi la minte, toate acestea mi s-au limpezit treptat şi am început să le înţeleg. Nu fusese vorba de nici o enigmă aici, de nici o dereglare a mecanismului represiv. Şi nici de tracasarea de moment a secretarului, sub presiunea celorlalte probleme. Era vorba despre o găselniţă cu schepsis, singura, probabil, care să oprească răspîndirea zvonurilor. Adevărul e că pentru regim aceste zvonuri erau printre cele mai deranjante, drept pentru care se şi străduia să le înăbuşe cu orice preţ.

Aşa se face că, în vreme ce se stabilea sancţiunea celor doi, adevărata lor vină nici n-a fost pomenită măcar, ci li s-au pus în cîrcă unele greşeli profesionale, din acelea pe care i le poţi imputa oricui şi oricînd.
În realitate, ar fi fost mai logic ca statul să închidă ochii, iar cei doi să nu fie sancţionaţi deloc. Dar cine ştie ce angrenaj continuase să se învîrtă acolo, angrenaj care impusese condamnarea lor în orice condiţii. Sau fusese cu totul altceva, ceva ce eu nu reuşeam să înţeleg?

Mi-am amintit aceste lucruri haotic, în vreme ce mă apropiam de Bulevardul Mare. După atîtea luni de tăcere, bănuiala că toate acestea continuau să fie neclare pentru cine ştie ce coleg sau cunoştinţă mă neliniştea din nou. Era logic ca oricare dintre cunoscuţii cu care m-aş fi întîlnit la tribună să se îndoiască de mine. Chiar şi eu mă întrebasem în două-trei rînduri: nu cumva fusesem folosit drept instrument inconştient pentru a-i înfunda pe cei doi colegi de serviciu? La urma urmei, acuzaţia că îmbrăcau în haine revizioniste realităţile noastre socialiste de la mine pornise. Dar să mă şi vadă seara, la televizor... Cu siguranţă că şi-ar spune: noi am crezut că ne-a uşurat situaţia, şi cînd colo el ne-a înfundat mai tare. Ia uite ce generos a fost răsplătit.

Ar fi fost mai bine să nu fi primit deloc invitaţia asta, mi-am zis. Sau să nu fi venit aici, aşa cum stabilisem cu Suzana. Şi brusc am simţit cum tristeţea produsă de absenţa ei mă striveşte ca o piatră de mormînt. Toate nenorocirile de pe pămînt, căzute grămadă pe capul meu, Doamne, am murmurat.

În locul în care cele două bulevarde se întîlneau se mai afla un punct de control, unde verificarea era mai riguroasă decît în celelalte. De data aceasta însă nu-mi mai păsa. Apropiindu-mă de noul baraj al poliţiei, simţeam cum mi se naşte în suflet o dorinţă secretă ca pe invitaţia mea să se găsească o greşeală cît de mică şi să fiu întors din drum.

Dar îmi făceam iluzii deşarte. Existau unele lucruri în cazul cărora nici nu putea fi vorba de încetineală, de greşeli sau de lipsă de zel. Iar completarea invitaţiilor pentru ceremoniile oficiale făcea parte din această categorie.

Ambele trotuare ale Bulevardului Mare gemeau de lume. Majoritatea invitaţilor aveau locuri chiar aici. Asta şi scria pe invitaţia lor: "Lateral tribunei". Iar noi, cei care aveam locuri la tribună, trebuia să tăiem direct prin mulţime. Atrăsesem şi aşa destulă suspiciune şi ură, dar, cînd se va afla că aveam loc printre mahări, cine ştie ce resentimente voi mai atrage asupra mea. Simţeam chiar că nenorocirea aici avea să se producă. Uneori mi se părea că oamenii, aflînd cu cine au de-a face, mă vor prinde de haină şi vor da urgent alarma.

Mi-am încetinit din instinct paşii, prefăcîndu-mă că voi rămîne acolo. Aş fi vrut să dau impresia că mă mişc doar pentru a-mi găsi un loc mai bun, aşa cum făceau toţi nou-veniţii.

Apoi am observat că pe trotuar era un du-te-vino continuu. Pentru că locurile cele mai bune fuseseră ocupate din vreme, mulţi dintre invitaţi se buluceau de colo colo, se salutau cu prietenii, rîdeau fără nici o grijă. Ici, colo sclipea cîte o medalie şi printre ele, mai rar, puteai zări şi cîte una de "Erou al Muncii Socialiste". Unui privitor din afară, unuia dintre aceia care cu puţin înainte ne priviseră cu invidie îndreptîndu-ne spre tribună, locul acesta i s-ar fi putut părea un colţ de paradis. O mînă de oameni aleşi pe sprînceană, sub cerul albastru de mai, în acordurile acelea înălţătoare...

Şi totuşi, mi-am zis, poate că nu e chiar aşa, nu e nici pe departe un colţ de paradis, dar nici un cotlon de infern nu e, cum îmi imaginasem eu ceva mai-nainte. Poate că lucrurile sînt mai simple, iar logica mea tulbure le complică şi le face de neînţeles.

Ceva mai uşurat, mi-am privit ceasul. Se apropia de nouă şi jumătate. Poate că era momentul să mă îndrept spre tribună. Uite, prin mulţimea aceea se crease deja un şir de oameni care înaintau într-acolo şi, spre uimirea mea, pe chipurile lor nu se zărea nici o urmă de vinovăţie sau de ruşine. Din contră, mulţi dintre ei ţineau în mînă invitaţia, o vînturau cu un soi de mîndrie, o priveau, chipurile, pentru a vedea în ce tribună au loc (de parcă n-ar fi citit-o şi răscitit-o, de zeci de ori, acasă), continuînd să păşească aşa, cu o expresie serioasă, drept înainte.

Trebuia să intru şi eu în şirul acela şi să nu mă mai gîndesc la nimic. La urma urmei, ei veneau de mulţi ani acolo, în vreme ce eu eram pentru prima oară. Prima şi, probabil, ultima.

"'Nainte, 'nainte,/Mereu înainte!" se auzea din cel mai apropiat difuzor, ca pentru a-mi da curaj. Sau pentru a-mi ironiza nehotărîrea. Tocmai cînd mă pregăteam să zîmbesc în sinea mea, iată că zîmbetul mi-a îngheţat pe buze. în dreapta, într-un grup de bărbaţi tineri dintre care pe mulţi îi cunoşteam (unii lucrau la Vocea Poporului, alţii, în aparatul Comitetului Central), l-am văzut pe R. Z.

Nu ştiu dacă în mulţimea aceea de oameni aş fi putut găsi un altul care să-mi poată sugera, într-o secundă, ceva mai rău, mai sinistru şi mai lipsit de speranţă. O gaură neagră, o prăbuşire, o zvîrcolire cumplită pentru a ieşi cu orice preţ din haos... Dar asta era vechea poveste a Chelului care s-a prăbuşit în hău.

Într-o noapte, în vreme ce păşea prin beznă, Chelul s-a prăbuşit într-o văgăună şi s-a tot dus, pînă ce a ajuns în lumea de jos...


Îl cunoşteam pe R. Z. încă de pe vremea cînd lucra la noi la televiziune şi nu-mi plăcuse niciodată. Era un tip spălăcit, dar de o spălăceală ce-l făcea să pară mai degrabă nespălat, ceea ce, împreună cu cămăşile întotdeauna murdare şi, mai ales, cu sărăcia sa afişată sau cu văicăreala că fusese copil orfan (eu, tovarăşi, am fost orfan, mamă mi-a fost Partidul...), lucru care îi înduioşa teribil pe redactorii din provincie, în vreme ce pe un coleg de-al meu îl turba de-a binelea (O, Doamne, ce şarlatan, mugea acesta, de fapt are mamă, doar taică-său e mort, şi atunci de ce nu spune că Partidul i-a fost tată?), aşadar, toate acestea laolaltă te făceau să te gîndeşti la el ca la un "jeg".

Totuşi, tocmai astea stăteau la baza carierei lui. Pentru că, dacă vrei să urci în ierarhie, cum spunea un alt coleg, cu excepţia unor servicii mai neobişnuite pe care eşti obligat să le faci, trebuie să ai o aptitudine anume, ceva care să te despartă doar cu un milimetru de codul genetic al unui om obişnuit. Şi această aptitudine, care la unii se mai numeşte şi ticăloşie, perfidie înnăscută, servilism sau naiba mai ştie cum, la R. Z. era văicăreala cu copilăria pierdută, ceva insidios care, cine ştie de ce, le crea superiorilor convingerea că omul acesta va călca şi pe cadavre dacă i se va cere.

Şi, într-adevăr, chiar făcuse carieră. La început în Radioteleviziune, apoi la Teatrul Naţional, unde, după cum se spunea, era foarte bine văzut. Era stăpînit de o dorinţă nestăvilită de a urca, de a urca mereu... Şi totuşi, într-o noapte a fost arestat un văr de-al lui...

Într-o noapte, Chelul a căzut în lumea de jos...

N-aş fi crezut că o nulitate precum R. Z. ar fi putut să-mi sugereze suprapunerea vechii şi celebrei poveşti peste o situaţie banală din zilele noastre. Dar, după cum spune şeful nostru de birou, nu se întîmplă uneori ca o insectă scîrboasă, pe care ai călca bucuros, să-ţi sugereze cele mai solemne gînduri? După căderea în adînc, Chelul a făcut tot posibilul să găsească o modalitate de a urca din nou la suprafaţă. Şi s-a învîrtit el încolo şi încoace pînă ce un moşneag i-a spus ce şi cum. Moşul ştia un vultur care ar fi putut să-l ducă la suprafaţă cocoţat pe spinarea lui, cu o singură condiţie: vulturul voia să mănînce carne! Iar Chelului condiţia nu i s-a părut cine ştie ce.

(Ce-i ceruseră, oare, lui R. Z. ca să-l urce în lumea de sus? Carnea cui?)

R. Z. a petrecut zile şi nopţi întregi ca-ntr-un coşmar. Alerga de la o autoritate la alta, îşi blestema vărul, îl renega, declara că ar fi în stare să-l sugrume cu mîinile lui, cerea ca Partidul să-i pună fidelitatea la încercare. Cei care-l cunoşteau mai bine garantau că suferinţa lui era reală. Şi că omul era chiar sincer. Dar mie, îndată ce l-am văzut, mi-a făcut o impresie deplorabilă, de cumplită degradare umană.

El se agita, făcea orice pentru a fi crezut, îndrăgostit parcă de propria-i umilinţă, de propria-i rîvnă de a fi util, mirîndu-se poate în sinea lui ce rezerve uriaşe de devotament zac în om. A bătut, aşadar, la toate uşile pînă cînd cineva l-a învăţat cum să facă pentru a recăpăta încrederea Partidului. Ştia el pe cineva, numai că era o condiţie... Lui R. Z. condiţia nu i s-a părut prea grea.

Nimeni nu a ştiut ce condiţie i s-a pus la început lui R. Z.

În lumea de jos, Chelul a procurat o cantitate de carne pentru vultur, i-a sărit apoi în spate şi împreună au început să urce spre lumea de sus. Pe drum, vulturul îi cerea din cînd în cînd cîte o bucată de carne, iar Chelul îi tăia şi-i dădea.

Lui R. Z. i s-a interzis să publice şi cu toate acestea, pentru moment, nu l-au îndepărtat de la teatru. Totuşi, el credea că nu peste mult timp situaţia i se va clarifica. Două-trei săptămîni, cel mult patru-cinci, le spunea prietenilor apropiaţi, şi n-o să mai aibă nici o treabă cu problemele vărului său. Cu atît mai mult cu cît îi era văr prin alianţă... Cu toate acestea, cazul nu s-a lămurit nici în două-trei, şi nici în patru-cinci săptămîni...

Călătoria Chelului pe spinarea vulturului se prelungea mai mult decît îşi închipuise el. între timp, carnea se terminase şi omul privea acum deznădăjduit spre hăul negru prin care înaintau spre lumea de sus. Bezna aceea părea fără sfîrşit.

Crrr, crrr, făcu la un moment dat vulturul, şi omul recunoscu ţipătul lui de foame. Atunci Chelul fu apucat de spaimă. Dacă nu-i dai carne ori de cîte ori îţi cere, vulturul te va arunca în prăpastie, îi spusese bătrînul înaintea plecării.

Crrr, făcu pentru a treia oară vulturul. Fără să stea prea mult pe gînduri, Chelul îşi tăie o bucată din braţ şi i-o dădu.

Nimeni n-a putut afla cu exactitate ce făcuse R. Z. în decursul săptămînii în care fusese pus la probă. S-a aflat numai că plănuise o provocare în cadrul unei şedinţe de partid, împotriva unui dramaturg cunoscut. După asta, scrisese cîteva poeme dedicate conducătorului statului, pe care le-a trimis, printr-un poliţist, fiilor acestuia, cu explicaţia că nu puteau fi publicate din motivele ştiute. Şi, în final, lucrul cel mai important: arestarea unui tînăr cineast pe baza unui comentariu (şi, desigur, a unui denunţ făcut de R. Z.) la un scenariu al acestuia.

Mă durea capul şi am început să-mi masez tîmplele cu dosul palmei. Nu, aici povestea Chelului, care hrănea pasărea aceea infernală cu propria-i carne, nu mai semăna cu cea a lui R. Z. Pentru că el nu arunca în pliscul păsării nici o fărîmă din propria carne, ci dintr-a altora. Să tai din propriul trup avea, în orice caz, un sens tragic şi o măreţie funebră, lucru de neconceput pentru R. Z. şi pentru cei de teapa lui. Ei n-ar fi făcut asta pentru nimeni şi nimic în lume... în vreme ce Chelul...

Crrr, crrr, ţipă vulturul după o bucată de vreme, iar el a trebuit să-şi taie din nou o bucată de carne de la picior. Privi apoi bezna de deasupra capului, prin care nici gînd să apară vreo geană de lumină. După care, îşi coborî privirea spre propriile mădulare, din care trebuia să taie pentru a-l hrăni pe vultur. O, Doamne, toate îl dureau la fel de tare!

Vulturul zbura fără răgaz prin semiobscuritatea îngheţată. Şi din cînd în cînd ţipa de foame, şi Chelul îşi tăia bucăţi din propriul trup. Iar călătoria lor părea să nu se mai sfîrşească vreodată. Uneori avea impresia că, sus de tot, bezna se subţiază. Dar nu era decît o iluzie, rodul ochilor lui obosiţi.

Crrr, crrr... începuse să-şi taie bucăţi din piept, pentru că celelalte părţi ale trupului erau deja descărnate. Şi din nou deasupra capului parcă se zărea ceva...

Nu se ştie dacă mai era sau nu conştient cînd vulturul ajunse, în sfîrşit, în lumea de sus. Se ştie doar că oamenii de aici, aflaţi întîmplător prin preajmă, priveau, frecîndu-se la ochi, o pasăre mare şi neagră care avea în cîrcă un schelet omenesc. Hei, veniţi să vedeţi ceva ciudat, se chemau unii pe alţii de la distanţă. Un vultur purtînd un schelet...


L-am pierdut din ochi pe R. Z. şi nici nu mai voiam să-l văd. El nu făcea parte din categoria celor care-şi sacrificaseră propriul trup pentru a se ridica din lumea de jos.

...Poate că şi eu sînt la fel ca ei. Am pornit cu toţii pe un drum fără a şti încotro ne îndreptăm şi cît avem de mers, iar mai apoi, în timpul călătoriei, cînd am văzut că înaintăm într-o direcţie greşită, că este prea tîrziu şi imposibil să ne mai întoarcem, pentru a nu rămîne în bezna de dincolo, am început să ne sacrificăm bucăţi din propriul trup.

Îmi masam tîmplele cu dosul palmelor. în jurul meu, îmbulzeala şi muzica festivă parcă se contopiseră. în vremea asta, eu şi cei asemenea mie eram departe, în puţul întunecos şi fără sfîrşit, unde pluteam haotic, unul aici, altul dincolo, fiecare pe spinarea vulturului său.
- Hei, tu aici? Ai o privire de-a dreptul pierdută. Să trăieşti, nepoate!

Era unchiul meu, care, bucurîndu-se că mă întîlneşte, nu şi-a putut ascunde totuşi surprinderea. Era atît de uimit, încît am avut impresia că s-a frecat chiar la ochi, ca omul care vede ceva şi nu-i vine a crede.
- Este nepotul meu, lucrează la Radioteleviziune, s-a întors apoi, nu fără o oarecare mîndrie, spre grupul care-l însoţea.

Nu era printre preferaţii mei. De ani şi ani, ori de cîte ori ne întîlneam, devenise o obişnuinţă să ne certăm pentru că aveam concepţii diferite despre orice. Incompetenţa cadrelor, lipsurile de pe piaţă, Stalin, programele TV, Kosovo erau doar cîteva dintre motivele noastre de sfadă. Nu-mi amintesc nici un punct în care părerile noastre să coincidă. Chiar şi în discuţiile despre climă, care, de regulă, neutralizează orice dispută, aveam opinii diferite. Lui îi plăcea căldura, mie, frigul, ceea ce-l făcea să tragă imediat o concluzie politică: e clar, îţi place clima Occidentului, numai la asta te gîndeşti! Dar la ce ai vrea? îi răspundeam eu, la Bangladesh, la Asia? Skanderbeg a luptat un sfert de secol pentru a rupe Albania de Asia şi pentru a o aduce în Europa, iar tu, tu şi tovarăşii tăi, ce faceţi? Vă daţi peste cap s-o duceţi din nou acolo!

Aici, de obicei, începeau zbieretele despre China şi totul scăpa de sub control. El mă categorisea drept liberal şi revizionist, spumega de furie cînd vedea că epitetele acestea nu făceau nici o impresie asupra mea, căuta ca turbat altele, mai dure, şi, pentru că nu le găsea (cele de dinainte erau pentru el culmea dispreţului), recurgea din nou la ele. Revizionistule, liberal incorigibil... La rîndul meu, îl numeam "filochinez", răcneam: "bine că ţara asta nu are roţi, pentru că altfel acum ne-am fi aflat undeva între Deşertul Gobi şi Podişul Tibet. Acolo, cu siguranţă că n-am mai avea probleme cu nimeni, adăugam. Departe de blestemata asta de Europă".

Pe tema prieteniei albanezo-chineze ne-am certat în toţi anii în care aceste relaţii au fost bune, şi n-am încetat să ne certăm nici în perioada rupturii cu China. Cînd au apărut primele zvonuri despre ruptură, el a venit la noi oarecum marcat, cu o figură plată. "Asupra unor chestii ai avut dreptate tu, nepoate, mi-a spus atunci. Chinezii ăia nu sînt aşa cum credeam." Şi tocmai în ziua aceea, care, în urma vorbelor lui, urma să fie ziua împăcării, iată că am avut şi cea mai dură ciocnire. A fost pentru prima oară cînd l-am făcut "nebun", iar el m-a ameninţat că mă denunţă.

Adevărul e că eu am pornit cearta, şi asta chiar în momentul în care el s-a mirat că eu, marele contestatar al chinezilor, nu săream în sus de bucurie acum, cînd Albania rupsese prietenia cu China. "Ciudat mai eşti, nepoate, mi-a spus el, eşti o adevărată pacoste! De ani şi ani mîrîi contra lor şi uite, acum, cînd lucrurile s-au aranjat, în loc să te bucuri, tu stai îmbufnat."

Mie mi-a venit să turbez. Şi de ce să mă bucur, aproape că am urlat la el. |sta nu-i un motiv de bucurie, ci din contră. Da' ce ştii tu, bătrîn nebun!

Şi am continuat să-i strig în faţă că noi o rupem cu chinezii nu pentru erorile lor, ci din contră, pentru că ei se pregătesc să se lepede de ele. în vreme ce noi le regretăm. Ceea ce ne-a legat de ei au fost tocmai neghiobiile lor, în vreme ce acum, cînd ei se leapădă de ele, noi le întoarcem spatele. E groaznic, de-a dreptul groaznic. Aşa am făcut mereu. Am fost prieteni cu iugoslavii exact în perioada lor de maximă duritate, iar cînd au devenit mai flexibili am rupt-o cu ei. Ne-am apropiat de sovietici în anii celui mai crunt stalinism şi ne-am distanţat de ei atunci cînd a început destalinizarea. Acelaşi lucru se petrece şi acum, cu chinezii. Toţi, unul după altul, se trezesc, se leapădă de diavol. în vreme ce noi rămînem ultimul lui apărător. Am devenit muzeul tuturor relelor, ruşinea lumii. Mai poţi găsi un asemenea loc? Ţară blestemată, de trei ori blestemată!

El mă asculta cu ochii ieşiţi din orbite de uimire, de ură şi de frică. A încercat de două-trei ori să mă întrerupă, dar avea limba uscată şi a renunţat. Doar atunci cînd am strigat "ţară blestemată" a reuşit să articuleze: am să te denunţ! Denunţă-mă, i-am spus, dar nu uita că o să ai şi tu de tras din asta!

Atunci, cum se întîmplă de obicei în asemenea cazuri, el şi-a scos cutia de medicamente pentru a lua o trinitrină.

Asta fusese penultima noastră ceartă. Ultima s-a iscat de la cuvintele Conducătorului: "Vom apăra ideile marxist-leniniste chiar dacă va trebui să mîncăm iarbă". I-am spus lui unchiu-meu că nu poate exista slogan mai ilogic, dar în acelaşi timp şi mai ofensator pentru demnitatea unui popor, decît ăsta. Ce fel de sloganuri sînt astea, după care ar trebui să ieşim la păscut? Pe cine ar putea să mulţumească aşa ceva? Pe cioban?

Palid de furie, cu falca tremurînd, n-a ştiut la început ce să-mi răspundă. Hai, l-am îndemnat, zi ceva. Ce fel de sloganuri sînt astea care ne transformă în animale, precum Circe? în vremea asta, în sinea mea, îmi ziceam: cine ştie, poate că asta e dorinţa lui secretă, să ne aducă în stadiul de rumegătoare. Supunerea totală, abrutizarea. Şi toate acestea în numele marxismului. O, Doamne, ce comedie!

Pricepi ce comedie sinistră e asta? îi strigam. întreaga lume se bucură de viaţă, în vreme ce noi ne sacrificăm, chipurile, de dragul unor idei. De ce trebuie să se agaţe poporul albanez de teoria marxist-leninistă, pe care lumea întreagă, după cum afirmi chiar tu, a abandonat-o? în numele cui acest popor sărac şi epuizat trebuie să rămînă singurul apărător al unor idei care, la urma urmei, nici nu-i aparţin? în numele viitorului omenirii? Adică, dacă parizienii, londonezii, vienezii ş.a., orbiţi de bunăstare, au apucat-o pe un drum greşit, noi, albanezii, trebuie să ne sacrificăm, să mîncăm iarbă, ca să-i salvăm pe ei?

Ha, ha, ha, ce farsă macabră!

"Destul, a reuşit el în cele din urmă să mă întrerupă. Tu eşti complet nebun, de aia nu reuşeşti să pricepi toate astea. Tu nu poţi accepta că, chiar dacă Albania ar pieri de pe faţa pămîntului, ideile Conducătorului trebuie să supravieţuiască!"

Am rămas ca trăsnit auzind pentru prima oară acest enunţ. (Mai tîrziu am aflat că fusese rostit de ministrul de Interne, la o şedinţă secretă cu cadrele.)

El a luat reacţia mea drept dovada că mă pusese cu spatele la zid. Iată de ce m-a privit o clipă cu o expresie de învingător, moment în care mi-am reluat asaltul, luîndu-l pe nepregătite.

Tu, care spui toate astea, chiar tu îi aduci Conducătorului cea mai grea acuză, i-am zis. "Eu îl acuz?" a rîs el. Ia te uită cine vorbeşte despre Conducător. Tu, tocmai tu, am continuat eu. însuşi faptul că accepţi această alternativă, Albania sau Conducătorul, este cea mai gravă acuză la adresa lui. Adică, după tine, sau unul, sau altul, pentru că altfel n-ar fi loc pentru amîndoi. într-un cuvînt, mors tua vita mea.

"Eu n-am spus asta, a urlat el, nu-mi răstălmăci cuvintele." Ba aşa ai spus, l-am contrazis eu. Ai spus-o clar: să dispară Albania, ca să rămînă ideile Conducătorului!

Şi, brusc, în mine s-a lăsat o linişte de moarte. Nu cumva chiar ăsta e visul secret al Conducătorului: să se aleagă praful de Albania, de această ţară săracă, cu poporul ei sîcîitor, care i se încurcă printre picioare şi care trebuie hrănit şi condus? Ce linişte ar fi fost aşa! Un popor fără viaţă, prezent doar în cărţile şi gîndurile Prinţului. Şi cît de comod: nimic care să demonstreze contrariul, nici opoziţie, nici martori. Numai cărţi, idei, lumières.

"Eu n-am spus asta, continua să urle unchiu-meu. Tu mi-ai răstălmăcit cuvintele, eşti diavolul în persoană!"

Conform scenariului obişnuit, cearta noastră se apropia de final: o să te denunţ, denunţă-mă, doar că o să fii afectat şi tu, pastilele de trinitrină etc., cu singura diferenţă că acum strigam şi eu la el: o să te denunţ eu pe tine! Şi nu numai atît, dar însufleţit de un sarcasm ucigător (am băgat de seamă că sentimentul acesta mă calma, mai cu seamă în timpul altercaţiilor cu unchiu-meu), am urmat: "O să te denunţ, chiar dacă vina o să cadă şi asupra mea!"

În punctul acesta, el şi-a pierdut orice control, astfel încît finalul disputei noastre s-a transformat într-o scenă într-adevăr grotescă, în care se amestecau denunţurile, de-o parte şi de alta, şi consecinţele lor reciproce, pînă la cutia cu trinitrină, din care, spre uimirea lui şi a mea, am smuls şi eu o pastilă şi am ieşit ca nebun din încăpere.

Cu siguranţă că acum, la fel ca mine, şi unchiu-meu îşi amintea aceste scene, pentru că uluiala din ochii lui creştea cu fiecare clipă. împreună cu ea, se lăţea şi un soi de satisfacţie: uite, pînă la urmă ai revenit şi tu la matcă, nepoate! Ai făcut ce-ai făcut şi te-ai dat pe brazdă!
- Ţi-au dat, aşadar, şi ţie invitaţie, mi-a spus, bătîndu-mă pe umăr. Felicitări, felicitări! Mă bucur mult pentru tine!

Dacă am fi fost undeva, mai la o parte, mi-ar fi spus, cu siguranţă: ţi-a venit mintea la cap, da? Dar, chiar dacă n-a spus-o cu cuvinte, din toată atitudinea lui, din privirea aceea şi bătăile pe umăr gen Studioul de filme "Albania nouă", se înţelegea acelaşi lucru, poate chiar ceva mai explicit.

I-am dat mîna în semn de la revedere, dar el mi-a spus, plin de mulţumire:
- Unde te mai duci? Rămîi aici. Din locul ăsta se vede perfect.
- Dar...

Un semnal de alarmă instinctiv mă făcea să-i ascund faptul că aveam loc la tribună, totuşi n-am avut încotro şi a trebuit să-i spun.

Atitudinea lui s-a schimbat într-o secundă, de parcă n-aş fi ţinut în mînă invitaţia, ci un anunţ mortuar.

Mi-a luat-o sau, mai precis, mi-a smuls-o din mînă cu o mişcare furioasă, de pasăre de pradă. Şi, în aceeaşi notă de îndoială şi ostilitate, a măturat cu privirea rîndurile scrise, căutînd parcă dovada unei greşeli impardonabile. A rămas aşa o bucată de vreme. Am avut impresia că mîinile îi tremurau, iar fruntea i se umpluse de o sudoare rece. Chipul, toată fiinţa lui, medaliile care-i străluceau ameninţător pe piept păreau a striga: confuzie, confuzie gravă! Tu la tribună, tu, cu concepţiile tale duşmănoase despre cadrele de partid, despre Stalin, despre circulaţia monetară... Umbrele urii şi ale îndoielii se perindau rapid în privirea lui. Puteai jura că, dacă ar fi avut posibilitatea, ar fi fost gata să telefoneze instanţelor responsabile pentru a clarifica episodul sau, mai bine zis, pentru a mă denunţa. E adevărat, îmi e nepot, dar Partidul îmi e mai scump ca orice!
- E vreo încurcătură? l-a întrebat unul dintre tovarăşii lui, cu o figură bătrînicioasă.
- A, nu, nu.

În fine, unchiu-meu mi-a întins înapoi invitaţia. Brusc, chipul lui mi-a părut flasc şi extrem de dezamăgit. Apoi, peste expresia de uluială care încă îi mai stăruia în privire, s-a instalat o sclipire drăcească. Ochii i se micşorau întruna, devenind tot mai iscoditori. Mă fixa cu o tenacitate care mi s-a părut insuportabilă. Un sentiment spontan de superioritate i-a traversat brusc chipul, aproape servil pînă atunci. întrebarea de care mă temeam cel mai tare n-a întîrziat să apară. Ce-ai făcut de ai căpătat invitaţia asta? Iar apoi, ironia: te-ai ţinut tu tare, dar pînă la urmă tot ai capitulat...

A fost rîndul meu să asud.

Noi, cei pe care tu îi critici zi şi noapte, ne-am cîştigat invitaţiile în mod onorabil, aşa cum facem întotdeauna. La noi, ce-i în guşă şi-n căpuşă. Noi sîntem la sărbătoarea noastră aici. Dar tu, care ai alte convingeri, ce cauţi aici? Sau poate invidia că nu ai reuşit să te ridici te făcea să înjuri totul? Şi, îndată ce ai prins ocazia, ai uitat cine eşti şi ai călcat peste cadavre doar ca să ajungi aici? Probabil că ai făcut ceva oribil, nepoate, căci nu numai că ai ajuns sus, dar ne-ai luat-o înainte la toţi. Ceva oribil. Dar n-ai ce face, aşa e treaba. Acum noi trebuie să ne ferim de tine, nepoate!

Eram sigur că aşa gîndea, în vreme ce eu simţeam o dorinţă teribilă să-i strig în faţă: n-am făcut nimic din ceea ce-ţi închipui tu, ramolitule! Din contră chiar, acum o oră eram gata să dau invitaţia asta pe o întîlnire de dragoste. Şi încă cu cine... Dar, tîmpit cum ai fost toată viaţa, n-ai să poţi înţelege în veci aşa ceva!

Ţineam în mînă invitaţia, pe care mi-o dăduse înapoi, cînd l-am auzit:
- Hai, du-te, că ai să întîrzii!

Avea ochii ca de gheaţă, iar cuvintele "hai, du-te, leprosule", n-ar fi putut să exprime mai exact ceea ce simţea.

Naiba să te ia, sclerozatule! am mîrîit în sinea mea. Suport de medalii! Şi, fără ca măcar să-i întind mîna, l-am lăsat şi am plecat.

M-am calmat în mijlocul şirului de invitaţi care înaintau către tribună. Priviri piezişe, lunecoase, în care invidia, admiraţia şi ranchiuna se adunau într-un zîmbet pe care l-ai fi putut numi la fel de bine şi anti-zîmbet, ne asaltau din toate părţile. Să fi rupt mai bine invitaţia aia şi să nu mai fi venit deloc acolo. Ce mi-ai făcut, Suzi?!


Gîndul că o pierdusem mă chinuia înfiorător. Ori de cîte ori îmi imaginam că o pierd, în subconştientul meu aşa îi spuneam: Suzi. Aveam senzaţia că în felul acesta îmi provoca durerea cea mai mare şi, în acelaşi timp, că e cel mai potrivit cu poziţia ei de odraslă de conducător. Ce mi-ai făcut, Suzi?! am repetat în sinea mea. Cum de ai ales tocmai ziua aceasta pentru a-mi da lovitura de graţie?

Eram convins că asta ar fi putut să mi se întîmple oricînd, dar nu în ziua aceea, cînd sufeream înmiit.

În vreme ce înaintam spre tribună, ca un cîine bătut în contrast cu veselia din jur, am zărit, cîţiva paşi mai în faţă, un profil cunoscut. Era pictorul Th. D., care, ca şi mine, se îndrepta într-acolo. îşi ţinea şi el de mînă fiica cea mică. (Unde or fi, Doamne, panglicile roşie şi albastră?)

M-am apropiat de el, gîndind că, mergînd alături, aveam să bat mai puţin la ochi. în plus, aveam să profit şi eu de legitimitatea prezenţei lui. Despre el, cel puţin, nu se putea spune că-şi cîştigase invitaţia făcînd servicii cuiva.

Mergînd lîngă el, îi studiam chipul. Era, cu siguranţă, una dintre puţinele figuri încruntate din adunarea aceea. Aşa îl văzusem mereu pe la diferitele ceremonii transmise la TV. Dreptul de a sta încruntat şi-l cîştigase, pesemne, cu mult înaintea mea. Şi era cu mult mai valoros decît toate onorariile pe care le obţinuse.

Nu cunoşteam un alt personaj care să fie şi persecutat, dar şi privilegiat în acelaşi timp. Se întîmpla să fie catalogat astfel în decursul unei singure discuţii de seară, şi chiar de către aceeaşi persoană. Oricum, şi unii, şi alţii erau de acord într-un singur punct, şi anume că relaţiile lui cu statul constituiau un mare mister. Se vorbea despre critici şi acuze grave care i se aduceau şi care ar fi putut distruge o existenţă obişnuită, dar, cu excepţia unei plenare, în cazul lui totul se desfăşurase în cel mai mare secret. După asta, cînd lumea se aştepta să-l vadă arestat (o s-o păţească sau n-au ce să-i facă, aceasta era o altă discuţie care-i împărţea pe oameni în două tabere), el apărea din nou într-un prezidiu, la fel de încruntat ca întotdeauna.

Ce preţ plătise pentru asta? Pentru că, la fel ca noi toţi, îşi avea şi el vulturul lui, poate cel mai monstruos dintre toţi, care-l purta prin întuneric.

Despre el se vorbea mult prin cafenele, dar mai ales între cei patru pereţi ai apartamentului, seara, la cină. Se comenta despre invidia pe care o trezea sus, sus de tot, mai cu seamă pe tema expoziţiilor pe care le avea în străinătate. Se mai spuneau şi altele despre el, dar subiectul cel mai des abordat era rolul pe care ar fi putut să-l joace în societatea actuală. Unii susţineau că, prin opera lui, ar fi putut influenţa evenimentele, alţii că nici vorbă de aşa ceva. De la el se aşteaptă mult, mult mai mult, se îndîrjeau aceştia. Mai ales pentru că statul nu poate să-i facă nimic. Iar el, care ştie foarte bine că este intangibil, de ce nu exploatează această situaţie?

Crezi că nu-i pot face nimic, intervenea un altul în discuţie. Poate oficial, aici sînt de acord cu tine. Dar neoficial, într-ascuns, cine garantează că nu i se poate întîmpla nimic? Un accident de maşină, o cină cu mîncăruri alterate, iar a doua zi funeralii naţionale şi gata, finita la commedia. Şi aş mai zice că nervozitatea care se manifestă uneori în jurul persoanei lui chiar asta are în subtext: nu ne mulţumeşti că te lăsăm încă în viaţă? Ce vrei mai mult de-atît?

A, uite că chestia asta nu mi-a trecut prin minte, răspundea celălalt, cu ochii cît cepele.

Astfel se vorbea despre el, dar, în momentul în care păşeam în urma lui, singurul lucru care mă interesa era faptul că nimeni n-ar fi putut declara că omul îşi cîştigase invitaţia cu preţul vreunei murdării ordinare. Involuntar, continuam să cred că aş fi avut şi eu de cîştigat mergînd în urma lui către tribună, drum care-mi părea, de altfel, un adevărat calvar.

El s-a salutat cu cîţiva înalţi demnitari (i-am recunoscut după cum erau îmbrăcaţi), care, pe rînd, i-au mîngîiat fetiţa pe creştet.
- Acesta este şeful presei, iar celălalt, ministrul de Externe, i-a explicat el copilului, zîmbindu-i ca şi cînd i-ar fi arătat nişte jucării. Sau poate că aşa mi s-a părut mie, pentru că vorbele lui veneau parcă de la o înălţime ameţitoare, de unde el, omul care se ştia deja nemuritor, privea în jos spre întîmplările acelea banale.
- Cine e mai important, ministrul de Externe sau cel de Interne? am auzit-o pe fiică-sa întrebîndu-l, în vreme ce se îndepărtau.

M-am apropiat de ei ca să-i aud răspunsul.
- Hm, ce să-ţi spun? Evenimentele interne sînt întotdeauna mai importante.
- Da, dar lucrurile de afară sînt mai frumoase, l-a contrazis fata.

El a rîs:
- Te gîndeşti la rochiţe. Ai dreptate.

Ne aflam deja aproape de tribună. Aici ne aştepta un control mult mai serios decît toate celelalte.

Am scos invitaţia şi am păşit înainte. Nu ştiu de ce mi se părea că am urechile înfundate.
- Buletinul!
- A, da, scuzaţi-mă!

Cîţiva paşi mai încolo începea un alt tărîm. De acolo se zăreau delegaţiile străine, diplomaţii care-şi căutau locurile, camerele TV.

Am traversat uşor spaţiul care ne despărţea şi iată-mă acolo. Gesturile îmi erau indecise, poate că şi pe faţă aveam acea nehotărîre sau mai precis în zîmbetul pe care trebuia să-l afişez. Cineva mi-a arătat cum se ajunge la tribuna C-1, dar am uitat imediat, drept pentru care am mai întrebat pe unul. Invitaţii mă atingeau din toate părţile cu umerii şi cu coatele.

Ce făcuseră pentru a ajunge aici? La un moment dat mi s-a părut că întrebarea aceasta se afla pe buzele tuturor, dar mai apoi am constatat că eram singurul care mi-o puneam. Un zîmbet general de fericire, un fel de sos unificator încerca să adune şi să dea un aer comun la tot ce se petrecea în jurul meu. Sîntem aici toţi ai noştri. Am făcut ce-am făcut, asta n-are importanţă! La urma urmei, am apucat cu toţii aceeaşi cale. Calea care te aduce aici. Aproape de putere, de ambrozia dumnezeiască, aproape de Olimp.
Am avut impresia că, de undeva, doi ochi încercănaţi mă priveau cu răutate. De parcă nu s-ar fi putut bucura din cauza mea. Cum de a reuşit să pătrundă necunoscutul ăsta printre noi, cei aleşi? A denunţat, a trădat pe cineva, de acord, totuşi este prea devreme ca să-l aduci aici. Dacă ar fi aşa, jumătate din Albania...

Am simţit cum privirea aceea ostilă lunecă peste mine. Vizavi de tribună, fanfara cînta marşuri festive. Steguleţele fîlfîiau sub boarea uşoară, ca şi cînd ar fi simţit apropierea orei zece. L-am zărit din nou pe Th. D., dar l-am pierdut apoi repede din vedere. Parcă înainta spre tribuna B. Dacă nu chiar spre A.