Astăzi a reapărut soarele. Şi încet, încet, s-a făcut din nou călduţ şi plăcut. Eu în schimb, graţie serii trecute, strănut şi îmi curge nasul. Sper să nu răcesc din nou. Am plecat răcită din România, ar fi culmea să mă întorc răcită la loc.
Acum că suntem la sfârşit de vacanţă, am hotărât să vizităm şi un muzeu şi am mers la Muzeul de Artă Cubaneză, unde am început cu arta colonială, în care predominau foarte multe portrete. Am continuat cu arta schimbării de secol, cu multe schiţe ce ilustrau perioada de huzur a americanilor în Cuba, însoţiţi de maşinile ce pot fi văzute încă pe străzi. Apoi perioada modernă şi contemporană de la care n-am reţinut mare lucru.
Apoi am mai intrat într-un hotel luxos, Iberostar Parque Central, ce avea o foarte frumoasă terasă, cea mai elaborată din cele văzute până acum, cu bar, muzică live şi piscină. Avea chiar şi un jacuzzi. De acolo de sus se vedeau cele mai frumoase clădiri din Havana, impozantele Gran Teatro şi Capitolio, din păcate amândouă închise pentru renovare. Considerată cea mai spectaculoasă clădire neobarocă din Havana, Gran Teatro a fost la origini un club social galician, iar ulterior un teatru ilustru. Capitolio în schimb a fost inspirat de Capitoliul de la Washington şi ridicat pentru a găzdui Congresul bicameral al Cubei. Admirând aceşti coloşi ai istoriei am savurat cel mai bun suc din Cuba, de papaya, probabil şi cel mai proaspăt judecând după culoarea portocalie intensă.
La prânz am descoperit la două străduţe de hostal o trattorie italiană, Trattoria 5 Esquinas, adică 5 colţuri, pentru că era la intersecţia a 5 străduţe. Avea o formă triunghiulară, cu 5 măsuţe înăuntru şi 3 afară, era mică şi cochetă. Iar patronul foarte atent cu toţii clienţii săi. Venea mereu să ne întrebe dacă ne place mâncarea. Şi chiar ne-a plăcut. Deşi salata caprese avea caşcaval în loc de mozzarella, dar măcar avea busuioc. Iar gnocchi erau un pic cam tari, dar aveau un sos de brânză delicios. Şi focaccia era foarte bună, făcută în cuptor adevărat.
Restul zilei ne-am plimbat pe străzi. Printre maşini vechi şi frumoase, care mai de care mai colorate. Nu cred că există în paleta de culori vreo nuanţă care să nu se regăsească pe aceste maşini vechi de mai mult de jumătate de secol. Albe, roşii, roz, mov, galbene, maro, verzi, albastre, negre, portocalii, aurii. Poate am ratat eu vreo culoare în enumerarea mea, ele însă cu siguranţă nu. Din unele culori chiar am văzut mai multe nuanţe. Dar cumva, în acest decor şi cu asemenea forme, mi se părea că li se potriveşte orice culoare.
Unele erau într-o stare mai bună decât altele. Mai bine întreţinute, mai lustruite. Cu tapiţerii de piele albă învelită în plastic ce străluceau în bătaia soarelui. Altele însă, erau mai hodorogite şi abia se târau trosnind din toate încheieturile când treceau peste nenumăratele hârtoape ce împânzesc Havana. Iar cele mai prost întreţinute erau şi mai poluante. Lăsau în urmă lor un val de fum negru ce părea că ne sufocă.
Când ne-am propus să mergem în Cuba eram încântaţi că urma să vedem atâtea maşini vechi ce par că te transpun în alte vremuri. Însă nu ne-am dat seama că farmecul lor vine la pachet şi cu multă poluare. Nu cred că am fost vreodată în vreun oraş atât de poluat, în care să îmi fie atât de greu să respir. Iar în afară de maşini vechi, mai contribuie la poluare şi multe autobuze, camioane şi alte autoutilitare, bineînţeles toate vechi. Există însă şi maşini noi, unele chiar foarte noi, iar numărul lor e în continuă creştere. Şi ele poluează, dar nu chiar aşa de mult.
Singurele care nu poluează sunt bici taxi, un fel de triciclete mari, cu două locuri pentru pasageri. Bici taxi sunt peste tot. Ocupate sau nu, gonesc neobosite printre maşini. Cele mai norocoase au claxon, celelalte însă folosesc semnale sonore ca să-şi facă simţită prezenţa. Iar conducătorii lor te îmbie la tot pasul să te urci în ele. De fapt tot timpul te întreabă cineva dacă vrei ceva, dacă te poate ajută cu ceva. Contra cost bineînţeles. Poate vrei o bici taxi, sau un taxi, sau cauţi un restaurant. Constant cineva te abordează. Amabil, fără să tragă prea mult de tine. Şi aproape imediat te întreabă de unde eşti. Cuvintele cel mai des folosite de noi în această călătorie sunt "România" şi "no, gracias". La auzul ţării, rămân uşor bulversaţi şi nu ştiu unde să ne plaseze. Majoritatea turiştilor întâlniţi de noi şi probabil şi de ei sunt nemţi, francezi şi italieni. Iar dacă nu ne întreabă de unde suntem, încearcă ei să ne plaseze într-o ţară. Şi li se pare că Italia e cea care ni se potriveşte. Poate din cauza pălăriilor.
Am decis să luăm iarăşi masa de seară la gazde ca să nu mai alergăm prin oraş după restaurant. Pe urmă am încercat să intrăm într-un bar pe care îl văzusem cu o seară înainte, un bar pe două etaje, plin de cărţi, dar n-am avut noroc. Era coadă afară şi n-am vrut să aşteptăm.
Aşa că după ce am mai căutat puţin am ajuns iar la Cafe Paris, vechii noştri prieteni. Numai că nu mai cânta formaţia ce ne-a plăcut aşa de mult data trecută. Dar tot era muzică bună. Am stat afară de data asta pentru că eram foarte bine echipaţi, cu gecile subţiri de puf. N-am mai vrut să risc să îngheţ şi să răcesc, aşa că am scos artileria grea. În plus aveam şi blugi şi adidaşi. Şi Şerban la fel. Astfel că am stat fără griji şi ne-am putut bucura de muzică şi de adierea vântului fără să ne zgribulim ca mulţi alţii din jurul nostru.
