Copil al timpului său (I)

Despre vestitul popă Barton îmi povestise câte ceva Gică Hitruc şi îmi plăcuse. Aşa că am tresăltat când, dându-mi telefon (săracul Gică, îmi ştie patima mea pentru poveşti şi tâlcuri!), mi-a spus: "Dacă mai vrei să afli unele lucruri despre părintele Barton, vino mâine pe la amiază la nenea Costache Onofrei din Goruni. Îl cunoşti?" Îl cunoşteam oarecum, însă Gică mi-a explicat ce-cum-unde despre acest Onofrei. A doua zi am luat un maxi-taxi din Podu Roş, iar de la Tomeşti m-a luat un ţigan cu căruţa şi m-a lăsat chiar la poarta lui Onofrei; aici vorbele s-au legat pe neveste (pe nevestele cui?) Domnul Onofrei care - îmi spusese Gică - ştie tot ce se poate despre cai, de la iapa albă pe care a călărit Mohamed la paradis şi până la ultimul câştigător de steeple-chase de la Derby, îşi plimba armăsarul prin ogradă. "Baston"?!, zic aflându-i numele. "Ce nume pentru un cal! De unde şi până unde?" Domnul Onofrei şi Gică Hitruc au izbucnit în râs. "Ehei, harmasaraşului ista i-am zis Baston - zise domnul Onofrei, mângâind pe crupă odorul lui cel mai iubit, care fornăia agitat - că seamănă cu popa Barton, căruia lumea îi zicea şi Baston, din pricina femeilor, ştii mata. Era tare iscusit la treaba asta... tot aşa de zmeios şi nărăvaş, ce nu se mai află". Şi uite aşa, acolo, în uşa grajdului, în timp ce dregea un ham hrentuit, domnul Onofrei începu istoria popii Baston. S-ar putea să bat câmpii în privinţa unor amănunte, dar Dumnezeu din ceruri mă vede: rămân drept în faţa faptei celei mari a povestitorului. Cu adevărat nărăvaş mai era părintele Baston de parcă era răsad de iepe de cele sirepe, nu de oameni. Înalt, bine legat, cu ochi albaştri, stârnea numai oftaturi din partea femeiască. Chiar şi celor mai credincioase bărbaţilor le apărea pe uliţele nesomnului şi nu puţine îl visau des. Se zice că popa ştia la rândul patului pe multe vădane, fete, ba şi femei cu bărbat. Şi asta cu toate că avea o nevăstuică frumoasă, ca o icoană. Când Argentina - că aşa o chema pe coana preoteasă - îşi arunca ochii cuminţi, parcă din altă lume, cerească, asupra ta îţi venea să plângi cutremurat de ticăloşia-ţi. Şi când pofta răzvrătea sângele popii şi acesta umbla cu "ni-ho-ho", cum ziceau oamenii, după câte una, aman îşi mai chinuia sufletul după aceea. Dar Argentina îl ierta chiar şi când îl prindea faţă şi când el se întorcea, spăşit, la ea. Numai sfinţii din icoanele din casa popii ştiau câte jurăminte s-au făcut, câte regrete s-au împărtăşit, câte lacrimi s-au vărsat; dar în lume cei doi ieşeau veseli şi gureşi ca doi porumbaşi. Aici la taifasul nostru s-au mai adăugat un alcoolonel, îl chema Boicu, şi părintele Lăzărică, aghezmuit binişor şi el. Boicu (se recomandă Boi cu cai şi râde sonor) adusese nişte crap de Prut. Îl primise plocon de la un soldat, ca să-i dea permisie. Repejor ne-am apucat să frigem crapul la grătar, dar nici gura nu ne tăcea. Mai ales a domnului Onofrei. "Părinte Lăzărică, mata l-ai cunoscut pe părintele Barton, mă rog, hm, Baston"? "Ha! L-am cunoscut, cum nu. Eram în sate megieşe şi mai mergeam la slujbe împreună". "Şi ce fel de om era"? "Ha! era om bun, da' tare curvar". "Dar oamenii din sat - zice Onofrei - îi treceau cu vederea păcatul. Căci dincolo de toate, părintele Baston avea har de la Dumnezeu, cânta frumos ca un înger din ceruri, cu ochii lui albaştri. Avea un fel de a arunca ochii albaştri în sus, spre bolţile senine". "Hî, hî, - icneşte Boicu de la grătar - ca ochii Ceauşeascăi făcută de Sabin Bălaşa". "Dar mai cu seamă ţinea nişte predici hăruite, nu-i aşa părinte Lăzărică, de i se dusese pomina" zise Onofrei parcă fără să audă. "Se aduna popor de peste şapte sate să-l asculte şi să bocească ascultând, când popa Baston le vorbea despre păcatele lor multe şi grele, de viaţa asta trecătoare, de apăsările din toate părţile. Aşa-i părinte Lăzărică"? "Ha! Aşa-i" "Şi mai spune părinte, cum zicea"? «Că de ce ne-a dat Dumnezeu pedeapsa asta?» întrebau credincioşii. «Pentru că suntem păcătoşi?» «Nu Dumnezeu v-a adus comunismul - a zis - osetinul cel mustăcios vi l-a adus, şi oamenii lui. Şi toate se vor duce de-a berbeleacul în Europa, de n-o să rămână piatră pe piatră, dacă n-o să fim tari» "Aşa a zis, părinte Lăzărică"? "Ha! aşa-aşa" «Iar cine va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării» "Matei, 18 cu 6" sări în sus, triumfător părintele. "Da, 18 cu 6". Şi zicea că să ne intre bine-n cap: Dumnezeu e mare şi-ţi dă, dar nu-ţi umple baniţa. "Învrednicească-ne Domnul de sfânta mânie împotriva tuturor răutăţilor şi dăruiască-ne voinţa şi vitejia de a le înfrunta cu puterea Sfânt Numelui Său» "Nu zicea aşa?" «Şi strâmbătăţile triumfătoare, nedreptăţile făcute semenului, ocările, asupririle, batjocoririle şi toate răutăţile dezlănţuite de cel rău îndepărtează-le de la noi. Iar eu sunt să vă fiu mângâiere la scârbele robiei cele vaviloneşti». "Cam sadovenizăm, dom' Radu, dar mergem aşa înainte, că înainte era mai bine, ha! ha!". "Mă mir - zic şi eu - că nu s-a găsit vreun hapsân să-l pârască la partid". "Încă nu prinsese cheag comunismul. Şi-apoi cine? Oamenii din sat să-l pârască? Păi el când vorbea despre Hristos, parcă împrăştia lumină, de plângeau în hohote femeile şi bărbaţii laolaltă. Toţi veneau la el să-şi ia, cum se zice, dinarul. Cum zice la utrenia de Paşti: «De s-a osteni cineva postind, să-şi ia acum dinarul». «Dacă a lucrat cineva din ceasul dintâi - continuă părintele Lăzărică - să-şi ia acum plata dreaptă; de a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind, să prăznuiască; de a ajuns cineva numai după ceasul al şaselea, de nimic să nu se îndoiască, pentru că de nimic nu se va păgubi; de s-a lipsit cineva şi de ceasul al nouălea, să se apropie de mine îndoindu-se; şi de a ajuns cineva numai la ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă că a zăbovit». Pe urmă zice: «Că milostiv fiind Stăpânul primeşte pe cel din urmă ca pe cel dintâi; pe cel de pe urmă îl miluieşte şi pe cel dintâi îl mângâie; aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte; faptele le primeşte, voinţa o cuprinde; El cinsteşte osteneala sa, laudă buna odihnă». «Pentru aceasta intraţi toţi întru bucuria Domnului vostru: şi cel dintâi, ca şi cei din urmă luaţi plată; bogaţii şi săracii împreună dănţuiţi; cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi cinstiţi ziua; cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi...». "Ha! Omilia sfântului Ioan Gură de Aur! Al dracului de frumoasă-i, Doamne"! "Aşa-i, frumoasă! Tare-i plăcea părintelui Baston să le-o spună oamenilor". "Dom' Onofrei, da' dumneata de unde-ai învăţat-o"? "Ei, părinte! Am făcut oleacă de teologie". "Dacă-i musai! Nu-i aşa, dom' Radu"?


"Da' tot era să i se înfunde până la urmă", coti drumul vorbei Gică Hitruc. "Aşa-i - făcu Onofrei - odată a păţit-o popa Baston. Ne făcusem o gaşcă de cheflii şi pierde-vară şi nu trecea sărbătoare să nu tragem cu popa câte un chef. Între aceşti cheflii, cap, de ce n-aş spune-o, eram eu, pe atunci tânăr veterinar în satul popii. Am asistat aşadar la scena cauzatoare a necazului părintelui. În curtea bisericii, popa cu noi, toţi târâie-obiele, ne cinsteam de zor după slujbă şi mâncam cozonac. Popa Baston tocmai tăia gâtul la o găină, să o frigem la ţâglă, când, iaca, pe drum popa Gheorghe cel bătrân, duşmanul de moarte şi de colaci al popii Baston. «Nu-i frumos, părinte, nu-i bine să faci jertfă de sânge tocmai mata şi încă în casa Domnului - zice popa Gheorghe - e păcat de moarte». Da' popa Baston zice: «Ei, mai trebuie să aprinzi câte-o lumânare şi dracului» şi face cu ochiul spre noi. Popa Gheorghe nu se lasă. «Are să te ardă focul Gheenei». Baston, cu barda în mână, nu-şi ţine cumpătul şi-i strigă nepăsător, ca la horă: «Ba mi-i tânără ursâta. Uite, cum am tăiat gâtul la găina asta, aşa am să-ţi hăcui gâtul şi ţie». Şi nici una, nici două, zvârrr! cu barda înspre popa Gheorghe. Era cât pe ce să-l nimerească, dar nu pe popă ci pe unul Alexa, dascălul şi cel mai mare codoş al popii celui bătrân. Acesta din urmă o rupe la fugă şi dă să sară peste un şanţ, ca să se pitească după nişte cacadâri. Dar fiind cam burtos şi bătrân, cade în, mă scuzaţi, în... afedron, mânjindu-şi anteriul de glod în partea de dinapoi. Şi era un hlei din cel bătucit, că părintele nu se mai putea ridica cu nici un chip: bălăngănea doar din mâini şi din picioare ca un bondar din cei burduhoşi, căzut pe spate. A trebuit puterea credinţei a trei babe evlavioase să-l tragă de acolo. Ei, să spui şi să faci asta în gura mare, în auzul şi văzul atâtor poporăni... e lucru mare. În fine, trec peste amănuntele afacerii, peste plângerile popii Gheorghe adunate în dosare groase la Mitropolie. Până la urmă popa Baston este chemat la Mitropolie, spre aspră şi consistorală judecare... Dar mai luaţi şi din vin. Mă iertaţi că nu se prea potriveşte vinul cu peştele ista, dar, vorba ceea, stomahul n-are ochi. Vine popa la Iaşi cu frica-n sân şi trage de necaz unde vede cu ochii - în prima crâşmă din Bucşinescu. Comunismul încă nu muşcase atât de adânc, iar lumea era veselă şi dornică de petreceri, ca după război, în ciuda sărăciei. Cârciumile mai păstrau ceva din aerul de dinainte de război. Ce mai! Era un Iaşi nebun şi petrecăreţ. I-am prins şi eu coada. La crâşmă se venea cu familia, oamenii se cunoşteau între ei, îşi mărturiseau unii altora necazurile, iar de atâta buluc de lume, ţambalagii nu mai aveau loc să mai dea din coate - dâgâdâc! dâgâdâc! - şi contrabasul hârcâia după uşă. Friptura se răcea în farfurie, căci nu mai era timp de ea de atâta cântat şi jucat. Dar să revenim la oile, mai bine zis oaia noastră... neagră. La crâşmă popa dă peste nea Costică, o rudă de-a mea. Din vorbă în vorbă se găsesc că amândoi mă cunosc. Cum alta? Că doar este şi un Dumnezeu al chefuitorilor, care-i ajută în fel şi chip. Şi astfel Costică şi cu popa Baston îşi petrec noaptea la mine în Ciurchi, la părinţii mei. Bineînţeles, au mâncat şi au băut până în zori. De cântat a cântat mai cu seamă Asta-i sara de pe urmă. Avea popa acest aht, gândindu-se la ce-l aşteaptă a doua zi. Dimineaţa, tehui de băutură şi de nesomn, popa Baston se duce la Mitropolie. Porneşte anevoie din Ciurchi, o ia prin Bucşinescu şi urcă spre Beilic să ajungă la Mitropolie. Ajunge în Ştefan cel Mare. Călca arar într-o delăsare de sine vecină cu a acuzatului la procesele comuniste, care-şi ştie dinainte sentinţa. Când colo vede înainte-i o căciulă şi o ceafă parcă ştiute. Mai încolo aude un mănunchi de glasuri, cu un "ci" parcă mai moale ca la Iaşi, ca din satul lui. Într-un sfârşit aude tropoţica mărunţică a lui moş Pintilie, din sat de la el. Moşul era mai scurt de un picior. Popa rămâne uimit, oamenii îl văd în sfârşit, el dă să-i întrebe: «Măi oameni buni...», dar se intrase deja pe poarta cea mare şi largă a Mitropoliei. Oamenii tac, se reculeg şi încep să-şi facă cruci". "Din lemn sau din fier forjat?" întreabă, râzând, colonelul. "Taci, dom'le!" face sastisit Onofrei. Şi continuă "Era cam o sută în curtea Mitropoliei, poporăni cu gură mare şi pătimaşi, cu adevărat ca la o adunare de mir din vechime. După obiceiul strămoşesc al românilor la zurbale, bărbaţii îşi trimit femeile în faţă să dea din gură, să se ciorovăiască. Când femeile sunt jignite sau îmbrâncite de adversar, au motiv să se bage bărbaţii. «Ce te legi, mă, de femeia mea!». Protopopul Ioniţă de la Consistoriu încearcă, şiret, să liniştească mulţimea, spunând că - vai! - părintele Barton are har într-adevăr, cum zic ei, dar ce păcat, ce păcat! Nu numai că mintea lui îl duce la gânduri spurcate, dar se şi învoieşte cu femei, îndulcindu-se cu ele şi primindu-le cu bună plăcere. «Dar Ştefan ceal Mare - strigară oamenii - el nu se îndulcea? Şi acuma-i ca un sfânt». «Da, da, îi sfânt». «Ori te pomeneşti că Ştefan ceal Mare nu-i sfânt. Să ne lămurească sfinţia sa. Poate greşim noi». «Dracul nu face mănăstire, oameni buni», replică destul de necanonic prelatul. Oamenii ziseră: «Să iasă în faţă Cap de Tablă. El ştie mai bine chichiţele preoţeşti». Moş Pintilie, zis şi Cap de Tablă din cauza cheliei lucitoare, era mândria sătenilor în privinţa înţelepciunii. Ştia să "înfunde" pe orice om cu carte care trecea prin sat - profesori, generali, başca politrucii. Iese Pintilie în faţă şi zice: «Stau în faţa Domnului, asta mi-i crucea! Să fie păcatul meu dacă năpăstuiesc pe cineva. Sfinţia Voastră, mai cunoaştem şi noi, iştia proşti, unele şi altele. Să zicem că e decăzut părintele, cum ziceţi, însă toate slujbele făcute de dânsul sunt sfinţite, căci darul Sfântului Duh se pogoară pentru cei binecredincioşi. Pentru că - Sfinţia Voastră ştie prea bine - nu curăţia sau necurăţia preotului săvârşesc aceasta, ci darul lui Dumnezeu, care lucrează în toate». «Bine, bine - zice sfinţia sa cam ruşinat în ştiinţa sa teologhicească - dar s-a făgăduit a sluji Domnului în curăţie, iar acum petrece spurcând trupul său şi mânjind pe Sfântul Duh. E curvar, iubiţi credincioşi», se enervă protopopul Ioniţă. «Noi vrem curvarul! Noi vrem curvarul!», începu să vuiască mulţimea de căciuli negre şi brumării. Pintilie începu iar, cum avea obiceiul, cu parabole care se furişau pe ocolite spre o ţintă nevăzută deocamdată, dar bine ţintită. Însă acum oamenii îl întrerupeau; o ţineau una şi bună: «Noi vrem curvarul! Noi vrem curvarul!». Odată adoptat sloganul, era acum greu de stăvilit. Colac peste pupăză, în acest moment se burzuluiră şi milogii de la poarta Mitropoliei, schilozii adevăraţi sau prefăcuţi, femeile fugite de la spital care-şi arată operaţiile purulente şi alţi trenţăroşi. Le plac asemenea ocazii. Acum pot fi şi ei luaţi în seamă. Aşadar, auzind scandal, agitară cârjele prin aer şi zbierară ca nişte măgari înfometaţi. Ochii protopopului Ioniţă se rotunjiră, umplându-se de apa albicioasă a spaimei. Ceata mugindă se tălăzui fără motiv precis spre intrarea preasfântului lăcaş. Calicii urlau cu glasuri dogite, suduiau, mutilaţii loveau grilajul gardului cu cârjele, nişte false călugăriţe nebune ţipau ceva de Maica Precista, bălăcăreau pe mitropolit şi-şi dădeau ochii peste cap. În fruntea tuturor era unul Vasea, un haidău fără picioare, aşezat pe un căruţ de copii, cu rulmenţi. Îşi făcea vânt cu mâinile pe granitul dinspre intrare. Alte căruţuri care-l urmau produceau un zgomot asurzitor. Din când în când Vasea îşi smulgea rubaşca roşie, slinoasă. Pe piept avea tatuată stema Uniunii Sovietice. Se bătea cu pumnul în stemă şi hârâia scrâşnit: «Streliat'! Streliat'! Streliat'! nadăăă!». Înspăimântat ca de venirea vremii aceleia, a vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, protopopului Ioniţă îi pălălăiră poalele cât ai clipi în adâncurile sfântului lăcaş. Sfinţia sa urcă nişte scări, deschise nişte uşi, şuşoti pe la nişte 'nalte urechi şi destul de curând aduse înştiinţare lumii în aşteptare că părintele Barton a fost iertat; i s-au dat doar şapte zile de mare canon. Aşa că dumnealor, iubiţii credincioşi, pot să plece. Ţăranii au plecat mulţumiţi. Gloata calicimii s-a împrăştiat mai cu greu. Pe nebune le-au mai înghiontit oamenii, ruşinaţi de asemenea măscări grăite înspre înaltele feţe bisericeşti. Însă de cel cu rubaşca roşie n-a îndrăznit nimeni să se apropie. Vasea a continuat multă vreme să scrâşnească: «Streliat'! Streliat'! Streliat'! nadăăă!» că adică trebuie împuşcaţi. Până la urmă a apărut o băbuţă, a scos o năframă boţită din sân, a stupit în ea şi l-a şters pe Vasea pe la gură. Apoi a apucat căruţul de sfoară şi l-a dus pe rebel acasă".