Trecură câţiva ani până când în sfârşit apăru un cavaler care îi învinse pe toţi ceilalţi la tragerea cu arcul, la aruncarea suliţei şi la cursa de care. Cavalerul îşi înălţă ochii către turnul în care stătea prinţesa împreună cu cele zece doamne şi recită un poem în care era vorba despre un turn şi o fată a cărei rochie albă curgea peste marginile turnului până jos în grădina plină de trandafiri şi care privea în zare în aşteptarea iubitului. Fetei îi dădură lacrimile şi îşi aruncă năframa către cavaler, semn că îşi găsise alesul.
- Mă bucur, fiica mea, zise împăratul în timp ce viteazul stătea îngenuncheat în faţa prinţesei, că ai ştiut să-l alegi pe cel mai merituos dintre cei mai merituoşi cavaleri... şi alte vorbe de acest fel pe care fata nici nu le mai auzea, de emoţie.
Prinţesa îi întinse mâna cavalerului iar acesta se ridică. Ieşiră să se plimbe în grădinile castelului, pe sub bolţile de trandafiri. Fata băgă de seamă că alesul ei era foarte chipeş dar că vocea lui nu era atât de plăcută ca atunci când recitase poemul, vorbea greoi şi numai despre săbii, cai şi ultimele turniruri. Prinţesa profită de tăcerea lungă dintre două cuvinte şi spuse:
- Recită-mi din nou, te rog, poemul acela atât de frumos cu turnuri şi trandafiri! Cum l-ai compus?
- Oh, spuse el, m-am chinuit o vreme, draga mea, să-l învăţ pe dinafară şi să-l recit, am angajat trei profesori pentru asta... da, şi mie îmi place... că e cu turn. Ador escaladele... saltul din turn direct pe cal...
- Am crezut că tu l-ai compus, pentru mine. Dar, cel puţin ai ştiut să-l alegi!
- Calul?
- Nu, poemul...
- Oh, nu am avut vreme, în timp ce îmblânzeam nişte armăsari pur sânge, profesorii mei au căutat într-un morman de cărţi şi au găsit că este poemul cel mai potrivit cu situaţia...
Prinţesa nu mai putu să dea înapoi, cu sufletul greu trebui să-şi aleagă rochia de mireasă. Ea intră împreună cu doamnele într-o sală în care atârnau de tavan până jos o mulţime de mătăsuri în toate culorile, făcând ape mai vii sau mai palide, şi pentru a o înveseli, doamnele începură să se joace vălurindu-le şi ascunzându-se printre ele. Prinţesa se mai înveseli, luându-se cu joaca, smulse un văl şi îl puse pe umeri.
- Zboor! Zboor! striga în paşi de dans când se ciocni de un băiat şi căzură amândoi trăgând peste ei o mulţime de ţesături.
- Cine eşti tu? întreba prinţesa luptându-se să iasă de sub mătăsuri.
- Eu sunt maestrul croitor, prinţesă, însărcinat să-ţi fac rochia de mireasă. Dar mai întâi trebuie să te scot de aici!
- Şi pe noi! Şi pe noi! chicoteau doamnele încurcate în voaluri prin toată sala.
În sfârşit reuşiră să iasă cu toţii din valurile de mătase. Atunci prinţesa văzu că maestrul croitor era un băiat subţiratic şi vesel, cam de vârsta ei. Se aşezară cu toţii la o masă şi el începu să deseneze tot felul de rochii, care mai de care mai frumoase şi mai bogat împodobite. Prinţesa bătu din palme şi împreună cu doamnele aleseră rochia care le plăcu cel mai mult.
- Am să-i fac o căptuşeală din puf, şi am să-i pun şi dantele...
Maestrul croitor o desenă apoi pe prinţesă îmbrăcată în rochie, ca ea să vadă cum va arăta mireasă, apoi începu lucrul. Însuşi împăratul veni şi spuse că rochia trebuia să aibă o trenă lungă de o milă care va fi ţinută de o mie de fete de aceeaşi vârstă cu fiica lui, cele mai frumoase din împărăţie. Prinţesa îşi petrecea cea mai mare parte a zilei într-o sală plină de ţesături, desene şi tot felul de ustensile de tăiat şi cusut, alături de maestrul croitor, iar când cavalerul o chema să se plimbe împreună, îi trimitea vorbă că este ocupată cu pregătirile de nuntă, sau mergea la braţul lui cu chipul întunecat şi cu gândul aiurea.
Într-o zi, pe când prinţesa Flavia stătea ca de obicei nemişcată iar maestrul croitor cosea rochia pe trupul ei, împăratul, căruia i se şoptise câte ceva la ureche, dădu buzna în sală şi îi surprinse pe cei doi sărutându-se. Împăratul se mânie foc şi vru să-l arunce pe maestrul croitor în temniţă chiar atunci, dar dregătorii îi atraseră atenţia că rochia prinţesei era gata doar pe jumătate şi nimeni nu va putea coase o astfel de rochie, aşa că cel mai bine ar fi să aştepte până o va termina.
Maestrul croitor fu judecat şi condamnat să i se taie capul chiar când va avea loc ceremonia de nuntă. Prinţesa nu mai fu lăsată să-l vadă iar în locul ei îi trimiseră o fată de aceeaşi statură.
Când doamnele îi aduseră rochia, prinţesa izbucni într-un plâns amar. Ele o îmbrăcară şi o gătiră, trena fu prinsă de rochie şi desfăşurată cât era de lungă iar cele o mie de fete, cele mai frumoase din împărăţie, o ridicară.
Maestrul croitor fu scos din temniţă.
- Care este ultima ta dorinţă înainte de moarte? îl întrebă un dregător, în silă.
- Să mă duceţi în turn să văd şi eu alaiul de nuntă.
- Dorinţa ta este o insultă la adresa prinţesei...
Un alt dregător îi şopti ceva primului dregător din care se putu auzi doar respectarea legii.
- Prea bine, duceţi-l în turn!
Maestrul croitor fu dus în turn şi lăsat să privească în voie alaiul cel strălucit. Deodată un vânt suflă şi umflă rochia prinţesei făcând-o de câteva ori mai mare iar prinţesa îşi luă zborul ca o pasăre albă, lăsând trena în mâinile fetelor.
- Oh, zboor! Zbooor! strigă ea şi căutându-l pe iubitul ei cu privirea îl zări. Trecu iute pe lângă turn iar maestrul croitor se prinse de piciorul ei. Flavia zbură cu iubitul ei agăţat de picior, tot mai sus, către mare. Împăratul nu ştia cum să-i împiedice să fugă. Cum după ceremonie urma să aibă loc un turnir, iar arcaşii stăteau pregătiţi, le făcu semn să tragă. O ploaie de săgeţi se îndreptară spre ei dar se înfipseră doar în faldurile de puf ale rochiei. Vântul îi purtă departe şi după un timp ei căzură în largul mării, prinţesa Flavia plutind pe valuri ca o pasăre mare, albă. Un vas de pescari îi pescui din apă şi îi duse pe un ţărm depărtat.
Şi acolo prinţesa Flavia şi maestrul croitor trăiră fericiţi până la adânci bătrâneţi.
