Un fel de poveste

Într-o dimineaţă, M. se trezi altfel. Nu ştia cum, când şi în ce fel încetase să existe. Sentimentul era însă real, palpabil, cert. Era o certitudine implacabilă: cel care se trezise în dimineaţa aceea nu mai era el. Cine era, urma să descopere.

Sau nu. Nu-l interesa în acel moment să descopere ceva. Pentru început, el trebuia să se descurce cu noua viaţă, cu lipsa ei. Se privi în oglindă: nu se mai recunoştea şi nu înţelegea cum îmbătrânise brusc. Faţa lui nu-i mai aparţinea. Era o faţă impenetrabilă, golită. Nimic nu-l mai locuia în afară de acel gol.

Cu faţa aceea se hotărî să iasă în lume. Pe străzi, viaţa se desfăşura ca întotdeauna, în acel spaţiu ştiut de el. Undeva, în altă parte, viaţa era altfel. Ştia că în alt colţ al pământului, oamenii trăiau diferit. Ce mai avea el în comun cu oamenii, oriunde ar fi trăit ei? Poate doar faptul că un mecanism îl ţinea în viaţă. Dar viaţa nu mai era aceeaşi. Timpul spintecase fiinţa lui. În faţa lui se căsca prăpastia. În spate era trecutul. Îşi amintea în detaliu totul: fericirea, râsul, sensul. Sau nonsensul, mersul senin fără gânduri. Viaţa care curgea fără să o simtă. Rutina care dădea un reper.

Acum se simţea ca omul invizibil. Ar fi vrut să fie un personaj dintr-o carte. Sau dintr-un desen animat. Poate câinele din Doamna şi vagabondul.

Dar era om. Aşa că a făcut ce era mai previzibil pentru un om care a rătăcit un timp pe străzi: a intrat într-o cafenea. Mirosul de cafea proaspătă îi mai împrăştie gândurile. Comandă o cafea şi-ncepu să se gândească la personaje din filme. Undeva, pentru cineva, lucrurile erau mai simple. Doi oameni se întâlneau întâmplător, pe o stradă, într-o cafenea poate. Îşi zâmbeau şi ştiau instantaneu. Nu, probabil o luase razna cu imaginile astea de poveste. Şi totuşi, nu era nimic nebunesc în ele. Aşa cum oamenii scrijelesc mesaje pe ziduri, la fel scrijelea şi el cuvinte în cafea. În speranţa că cineva le va descoperi în ceaşca pe care o lăsa neterminată. În ziua aceea nu lasă niciun mesaj. Bău până la ultima înghiţitură şi plecă. Ce nu ştia el e că la masa alăturată se aflase o fiinţă care ştia să descifreze chiar şi mesajele nespuse. Se poate spune că acea fiinţă auzea ce vorbeau sufletele. Şi există o zi, o singură zi, în care astfel de fiinţe decid să se arate. Ca o şansă care se oferă o dată în viaţă. Ca un as pe care poţi să-l foloseşti la o singură mâna. Ca o spargere de bancă pe care o poţi da o singură dată fără să fii prins- asta e o afirmaţie făcută de un tip într-un film; e posibil, spune el, ca cineva să facă asta şi să dispară. Dar o poate face o singură dată.

M. nu ştia nimic despre astfel de şanse. Nu-şi pusese niciodată speranţa în cadouri de la viaţă. În acea zi ternă, Ea, fiinţă vrăjită, se decisese să-l salveze.

Ieşi din cafenea şi îl urmă pe străzi. Era îmbrăcată într-o rochie de culoarea piersicii. Părul îi flutură lung în jurul feţei; în mâna ţinea un trandafir de hârtie.

Cu gândurile aiurea, M. îşi privea picioarele călcând asfaltul uscat; se gândea cum ar fi dacă ar lăsa urme de cretă colorată, dacă ar desena şotroane infinite pentru cititorii de vise. Pe lângă el trecu o mamă cu copilul ei; în urma lor alerga un căţeluş vagabond, cu speranţa unui cămin. Lucrul acesta îl întrista până la lacrimi. Până la urmă nu era golit de toate emoţiile. "Lumea nu începe şi nu se termină cu un singur om" - îşi repeta mecanic fraza asta pe care altcineva i-o spusese. Persoana aceea se înşela însă. Uneori lumea se termină cu un om, iar dacă nu se termină, cu siguranţă lasă răni pe care nicio mare nu le spală şi nicio distanţă nu le face pierdute.

În acea zi, lumea lui se reinventă. Ca acea banca ce avea să fie spartă, în sufletul lui urma să se topească gheaţă. Şi să ia forma unui zâmbet.