Mărturisirile escrocului Felix Krull

Thomas Mann a fost unul dintre marii scriitori ai secolului XX. Născut la Lübeck pe 6 iunie 1875, se mută cu familia, în 1891, la München, unde studiază la Universitatea Ludwig Maximilian. În 1929 primeşte Premiul Nobel pentru literatură.
 
După venirea la putere a naziştilor în Germania, în 1933, Thomas Mann se exilează în Elveţia, iar la izbucnirea războiului pleacă în America. Predă la Universitatea Princeton, apoi se mută pe Coasta de Vest. În 1952 se întoarce în Elveţia. Moare la Zürich pe 12 august 1955.
 
Romanele şi nuvelele sale - între care: Casa Buddenbrook (1901), Tonio Kröger (1903), Alteţă regală (1909), Moartea la Veneţia (1912), Muntele vrăjit (1924), Iosif şi fraţii săi (cu patru volume publicate de-a lungul unui deceniu: în 1933, 1934, 1936 şi 1943), Lotte la Weimar (1939), Doctor Faustus (1947), Alesul (1951; Humanitas Fiction, 2014), Mărturisirile escrocului Felix Krull (1954; roman neterminat, al cărui prim volum e publicat cu un an înaintea morţii) - poartă amprenta unui robust spirit clasic (în linia lui Goethe), dar şi a unei efervescenţe şi nelinişti romantice (sub influenţa lui Schopenhauer şi Nietzsche).
*
 
Inspirându-se din volumul de memorii Ein Fürst der Diebe (Un prinţ al hoţilor) de George Manolescu, un bestseller din primele decenii ale secolului XX în Germania, Thomas Mann scrie, în Mărturisirile escrocului Felix Krull, o autobiografie ficţională, în care tradiţia clasică a bildungsromanului se contopeşte fericit cu picarescul. Cartea prinde contur în tinereţea scriitorului, este apoi abandonată, pentru a fi reluată după aproape patru decenii. "Prima parte a memoriilor" apare în 1954, cu un an înainte de sfârşitul vieţii autorului, iar în arhiva Thomas Mann rămân planurile de continuare a aventurilor lui Felix: seducătorul protagonist născut lângă Mainz, plecat să-şi caute norocul la Paris şi deja la el acasă în cercurile selecte ale Lisabonei, urma să facă înconjurul lumii, scriindu-şi memoriile la sfârşitul carierei sale extraordinare.
 
Memoriile escrocului român George Manolescu - unul dintre modelele lui Felix Krull -, traduse în germană în 1905 de Paul Langenscheidt, au devenit sursă de inspiraţie pentru mai mulţi scriitori şi subiect pentru cercetări psihologice sau criminologice. În romanul de faţă, figura acestui escroc simpatic se combină subtil cu protagonişti din marea literatură universală şi cu personaje din viaţa lui Thomas Mann.
 
"Romanul lui Thomas Mann, ironic şi autoironic, melancolic, cu o acţiune bogată şi personaje pe măsură, posedă farmecul eroului său, Felix Krull. «Fericitul» Krull, om care ştie să se bucure de viaţă din plin, aventurier, escroc şi risipitor, seduce cu succes lumea din jur în propriul folos: ascensiune socială şi bucurie senzuală. La fel de eficace ne seduce şi creatorul lui, Thomas Mann: cartea se citeşte cu sufletul la gură." (Jan Koneffke)
 
"Escrocul internaţional Felix Krull îşi scrie, la patruzeci de ani, memoriile. O poveste captivantă despre furturi, amor, înşelăciuni şi aventuri prin hoteluri luxoase ale Europei. Departe de a fi însă un vulgar răufăcător, Felix face parte din categoria aleşilor thomasmannieni, are har. Plăcut la înfăţişare, visător şi cuviincios, cu voce frumoasă şi o retorică fără cusur, el vorbeşte o mulţime de limbi străine şi are un talent actoricesc înnăscut. Mai presus de orice însă, Felix are capacitatea aproape supranaturală de a convinge şi a învârti pe degete pe oricine, chiar şi pe cititorii lui de azi. Scrisă la începutul şi la sfârşitul carierei lui Thomas Mann, între 1910-1913 şi 1951-1954, cartea a rămas neterminată, ceea ce nu-i ştirbeşte cu nimic savoarea.
În ultima parte, la proces, escrocul ar fi urmat să-i convingă pe juraţi de nevinovăţia lui. Le rămâne cititorilor, pe lângă bucuria lecturii, şi aceea a ghicirii verdictului." (Ioana Pârvulescu)


Dacă îmi cercetez sufletul în căutare de alte impresii din copilărie, îmi amintesc de ziua în care am fost, împreună cu ai mei, pentru prima oară la teatru, la Wiesbaden. De altfel, trebuie să precizez aici că, în descrierea tinereţii mele, nu voi urmări minuţios succesiunea anilor, ci voi trata această perioadă ca pe un întreg în care mă mişc după bunul meu plac. Pe vremea când îi pozam naşului meu ca model de zeu grec, aveam între şaisprezece şi optsprezece ani, eram deci aproape adolescent, deşi rămas mult în urmă cu şcoala. Dar la teatru am fost pentru prima oară mai devreme, la paisprezece ani - deci oricum la o vârstă la care dezvoltarea mea fizică şi spirituală (după cum se va vedea îndată) era deja foarte avansată şi receptivitatea mea faţă de impresii putea fi numită drept deosebit de vie. Într-adevăr, observaţiile din acea seară mi s-au întipărit adânc în suflet, oferindu-mi un material de reflecţie inepuizabil.
 
Înainte de spectacol, am vizitat o cafenea vieneză şi am băut punci dulce, în timp ce tata sorbea absint cu paiul, toate acestea fiind făcute parcă special să mă emoţioneze cât se poate de profund. Dar cine poate descrie nerăbdarea ce m-a cuprins când birja ne-a dus la ţinta curiozităţii mele şi ne-a primit sala cu loji puternic luminate! Femeile din balcoane care îşi răcoreau pieptul cu evantaie; domnii care se aplecau şoptind spre ele; zumzetul mulţimii de la parter din care făceam parte şi noi; parfumurile emanate de părul şi de îmbrăcămintea spectatorilor, care se amestecau cu mirosul gazului de iluminat; vuietul uşor şi confuz al orchestrei în acordare; picturile senzuale de pe tavan şi cortină, înfăţişând o mulţime de genii dezbrăcate, cascade întregi de racursiuri roz; cu câtă uşurinţă puteau toate acestea să trezească simţurile tinere şi să pregătească spiritul pentru întâlniri neobişnuite! O astfel de adunare de oameni într-o sală cu candelabre strălucitoare nu mai văzusem până atunci decât la biserică şi, într-adevăr, teatrul, această sală de proporţii impunătoare, unde într-un spaţiu înălţat şi transfigurat, persoane cu vocaţie, în haine colorate, scăldate în muzică îşi execută paşii şi dansurile, dialogurile, cântecele şi acţiunile prescrise, teatrul, zic, îmi părea o biserică a desfătărilor, un loc unde oameni dornici de înălţare sufletească, reuniţi în umbră în faţa unei lumi a limpezimii şi a desăvârşirii, contemplă cu gura căscată idealurile inimii lor.
 
Se juca o piesă fără pretenţii, o producţie a muzei frivole, cum bine se spune, o operetă, al cărei nume, spre regretul meu, l-am uitat. Acţiunea se petrecea la Paris (ceea ce îi sporea foarte mult buna dispoziţie bietului tata), în centrul ei evoluând un tânăr pierde-vară sau ataşat de legaţie, un fermecător crai şi vânător de fuste, interpretat de o vedetă a teatrului, un cântăreţ extraordinar de iubit, pe nume Müller-Rosé. I-am aflat numele de la tata, care avusese bucuria de a-l cunoaşte şi imaginea lui îmi va dăinui veşnic în amintire. Este de presupus că acum e bătrân şi epuizat ca şi mine; dar cum ştia pe atunci să orbească, să entuziasmeze mulţimea şi pe mine rămâne una din impresiile cele mai hotărâtoare ale vieţii mele. Spun: "să orbească" şi voi explica mai departe ce sens adânc ascunde acest cuvânt. Deocamdată, voi încerca să evoc din amintirea-mi încă vie apariţia scenică a lui Müller-Rosé.
 
La prima lui intrare în scenă, era costumat în negru şi totuşi răspândea numai strălucire. După cum arăta prin jocul lui, venea dintr-un loc de întâlnire al lumii mondene şi era cam băut, ceea ce ştia să sugereze cu decenţă, într-o manieră înfrumuseţată şi plină de nobleţe. Purta o pelerină neagră, căptuşită cu atlaz, pantofi de lac şi pantaloni negri de frac, mănuşi albe glacé şi, peste părul lucios, pieptănat cu cărare până la ceafă, după moda militară de‑atunci, un joben. Toate acestea erau perfecte, impecabil călcate şi scrobite, de o imaculare ce nu s-ar putea păstra în viaţă nici măcar un sfert de oră; păreau, ca să spun aşa, din altă lume. Mai ales jobenul, aşezat ştrengăreşte pe o ureche, era, într-adevăr, o imagine de vis şi un model al genului, fără fir de praf sau rosături, cu reflexe ideale, parcă pe de-a întregul pictat, iar faţa acestei fiinţe superioare se armoniza cu el, un chip parcă turnat din ceara cea mai fină. Era de un roz delicat şi avea ochi migdalaţi, conturaţi cu negru, un năsuc scurt şi drept, precum şi o gură roşu-mărgean foarte precis desenată, peste a cărei buză de sus se boltea o mustăcioară rotunjită, simetrică, parcă trasă cu pensula. Clătinându-se elastic cum nu se întâmplă la beţivi în realitatea comună, dădu pălăria şi bastonul în grija unui servitor, lăsă să-i alunece pelerina şi rămase în frac, cu pieptul cămăşii bogat încreţit, pe care scânteiau nasturi de diamant. Vorbind şi râzând cu o voce argintie, se debarasă şi de mănuşi şi se văzu că mâinile lui cu dosul alb ca făina şi împodobite, de asemenea, cu briliante aveau palmele trandafirii ca şi obrazul. Într-un capăt al scenei fredonă prima strofă a unui cântec ce povestea viaţa lui extraordinar de uşoară şi veselă ca attaché şi crai, după aceea dansă cu braţele larg deschise şi pocnind din degete până la capătul celălalt al scenei, unde cântă strofa a doua, apoi ieşi, ca să revină chemat de aplauze şi să o cânte pe cea de-a treia, în mijloc, în faţa cuştii sufleorului. Apoi se lansă în acţiune cu o eleganţă plină de dezinvoltură. Potrivit subiectului, era foarte bogat, ceea ce îi oferea făpturii sale un cadru fermecător. Pe măsura desfăşurării acţiunii, putea fi văzut în diferite costume: într-o bogată uniformă fantezistă, într-un costum de sport de un alb imaculat, cu centură roşie, ba chiar, cu ocazia unei încurcături, pe cât de delicate, pe atât de hilare - de te tăvăleai de râs -, chiar în chiloţi de mătase azurie. Apărea în diferite posturi îndrăzneţe, arogante, fascinant de aventuroase: ba la picioarele unei ducese, ba la un supeu cu şampanie, însoţit de două curtezane foarte pretenţioase, ba cu pistolul în mână, pe punctul de a se duela cu un rival totalmente prostănac. Dar nici unul dintre aceste eforturi elegante nu reuşea să-i întineze imacularea, să-i şifoneze hainele, să-i stingă sclipirile, să-i înfierbânte neplăcut faţa trandafirie. Înlănţuit şi înălţat totodată de acompaniamentul muzical, de convenţiile teatrale, dar liber, cutezător şi sprinten în limita constrângerilor, era totuşi, în întreaga sa comportare, de o graţie care nu amintea nimic din neglijenţa cotidiană. Trupul lui părea străbătut până în vârful degetelor de o vrajă numită atât de vag "talent", care îi producea şi lui tot atât de multă bucurie ca şi nouă celorlalţi. Era o desfătare să vezi până şi cum apuca mânerul de argint al bastonului sau cum îşi strecura mâinile în buzunarele pantalonilor; te încânta felul în care se ridica, pur şi simplu, dintr-un fotoliu; felul în care se înclina şi ieşea vădea o asemenea mulţumire, încât îţi umplea şi ţie inima cu dragoste de viaţă. Da, asta era: Müller-Rosé răspândea dragoste de viaţă - dacă totuşi acest cuvânt exprimă sentimentul plăcut, dar şi dureros, de invidie, melancolie, speranţă şi dorinţă de a iubi, pe care le aprinde în sufletul omenesc contemplarea frumosului şi a perfecţiunii fericite.
 
Publicul de la parter, care ne înconjura, era format din burghezi şi soţiile lor, vânzători, ucenici şi florărese şi, deşi nespus de încântat, mai aveam totuşi destulă prezenţă de spirit şi curiozitate să privesc în jur, să urmăresc efectele celor petrecute pe scenă asupra tovarăşilor mei de distracţie şi să descifrez fizionomiile lor cu ajutorul propriilor mele sentimente. Feţele acelea exprimau stupiditate şi extaz. Un zâmbet general de prostească uitare de sine flutura pe toate buzele şi, dacă acela al fetişcanelor era ceva mai viu şi trăda tulburarea, cel al femeilor vădea o participare mai pasivă şi somnolentă, iar cel al bărbaţilor arăta acea bunăvoinţă emoţionată şi îngândurată cu care taţii modeşti îşi privesc fiii strălucitori a căror existenţă s-a ridicat cu mult peste a lor şi în care văd realizate visele propriei lor tinereţi. În ceea ce-i priveşte pe vânzători şi pe ucenici, feţele lor erau îndreptate în sus, spre scenă, cu gura căscată, numai ochi şi urechi. Pe deasupra, mai şi zâmbeau. "Dacă am fi noi acolo sus, numai în chiloţi, cum ne-am descurca oare?" părea că se întrebau ei. "Şi cât de îndrăzneţ şi de degajat se poartă cu două curtezane simandicoase!" Când Müller-Rosé părăsea scena, umerii cădeau şi mulţimea părea istovită. Când, cu braţul ridicat, ţinând o acută, înainta în pas victorios, de asalt, din adâncul scenei către rampă, toate piepturile creşteau înspre el, de le plesneau femeilor cusăturile corsajelor de atlaz. Da, toată mulţimea aceasta din umbră se asemăna cu un imens roi de insecte nocturne, care se aruncă mut, docil şi fericit într-o flacără strălucitoare.
 
Tata se desfăta regeşte. După obiceiul franţuzesc, îşi luase cu el în sală pălăria şi bastonul, pe care l-a ridicat de îndată ce s-a lăsat cortina şi a participat la aplauzele frenetice, lovind cu el puternic şi insistent în duşumea. "C\'est épatant!" repeta el foarte încet şi epuizat. Însă după sfârşitul spectacolului, afară în gang, când totul trecuse, iar în jurul nostru vânzătorii înfierbântaţi şi înălţaţi sufleteşte căutau să-l imite pe eroul serii prin felul în care mergeau, vorbeau, îşi priveau mâinile înroşite şi îşi mânuiau bastoanele, tata îmi spuse: "Vino, vreau totuşi să-i strângem mâna. Doar suntem cunoştinţe apropiate, Müller şi cu mine! Va fi încântat să mă revadă". Şi după ce le porunci doamnelor să ne aştepte în foaier, pornirăm, într-adevăr, să-l salutăm pe Müller-Rosé.
 
Drumul nostru trecu prin loja directorului teatrului din avanscena deja întunecată, de unde ajunserăm în culise printr-o uşă îngustă de fier. Semiobscuritatea scenei era animată de muncitori fantomatici care strângeau decorurile. Bietul tata ciupi în glumă, de partea unde era mai lată, o mică persoană în livrea care jucase rolul de liftier şi care acum stătea rezemată de perete, cufundată în cine ştie ce gânduri, şi o întrebă de cabina căutată, iar ea, indispusă, ne arătă direcţia. Trecurăm printr-un gang văruit, în al cărui aer închis ardeau flăcări de gaz descoperite. Prin mai multe uşi care dădeau spre coridor străbăteau înjurături, râsete şi vorbe, iar tata - zâmbind amuzat - mă făcea atent, arătând cu degetul mare spre aceste ciudate semne de viaţă. Dar noi merserăm mai departe, până la ultima uşă din capătul gangului şi acolo tata bătu, aplecându-şi urechea spre degetul cu care ciocănea. Dinăuntru se auzi: Cine e? sau: La dracu\'!
 
Nu-mi mai amintesc exact exclamaţia sonoră, dar nepoliticoasă.
- E voie? întrebă tata; răspunsul fu că mai bine am face altceva ce nu se poate reda în aceste file.
 
Tata zâmbi calm, dar jenat şi adaugă:
- Müller, eu sunt, Krull, Engelbert Krull. Aş dori totuşi să-ţi pot strânge mâna!
 
Înăuntru se auzi un hohot de râs şi apoi Müller grăi:
- A, tu eşti bătrâne pierde-vară! Ei, vasăzică mereu după distracţii! N-o să mi-o luaţi în nume de rău, continuă el, pe când treceam pragul, că sunt dezbrăcat.
 
Am intrat şi priveliştea ce i s-a înfăţişat băiatului a fost neînchipuit de respingătoare.
 
Müller-Rosé şedea la o masă murdară, în faţa unei oglinzi prăfuite şi pătate, neavând pe el altceva decât nişte chiloţi gri de tricot. Un bărbat în cămaşă îl freca pe cântăreţ cu un prosop pe spatele ce părea scăldat în sudoare, în timp ce acesta îşi ştergea faţa şi gâtul unse cu un strat gros de alifie care lucea, folosind o altă cârpă mai mare deja îmbibată cu unsoare colorată. O jumătate a feţei îi era încă acoperită cu acel strat roz care o făcuse adineaori să pară de o frumuseţe ideală, ca de ceară, dar acum părând de un cărămiziu ridicol, contrastând cu paloarea brânzoasă a celeilalte jumătăţi deja curăţate de vopsea. Pentru că îşi scosese peruca de un castaniu frumos, pieptănată cu cărare, pe care o purtase ca "ataşat", am descoperit că avea părul roşu. Un ochi încă îi mai era conturat cu negru şi avea lipit de gene un praf cu sclipiri întunecate, metalice, pe când celălalt, golaş, apos şi înroşit de frecat, clipea obraznic către vizitatori.