Constelaţia fenomenelor vitale

Anthony Marra s-a născut în 1984 în Washington, D.C. şi a absolvit University of Southern California. A fost bursier Wallace Stegner în scriere creativă la Stanford University (2011-2013) şi deţine titlul de Master of Fine Arts (MFA) al Iowa Writers Workshop.
 
A publicat proze în reviste prestigioase - The Atlantic, The New Republic, Narrative -, în antologia 2011 Pushcart Prize şi în Best American Nonrequired Reading 2012. Primul lui roman Constelaţia fenomenelor vitale (A Constellation of Vital Phenomena, 2014) a fost considerat de critici un debut strălucit şi a primit numeroase premii importante, printre care John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award; a fost nominalizat la National Book Award şi a ajuns finalist la Prix Médicis şi la Flaherty-Dunnan First Novel Prize.
 
Noua carte a lui Anthony Marra, volumul de povestiri The Tsar of Love and Techno, urmează să apară în 2015.
 
*
 
Constelaţia fenomenelor vitale debutează într-un sat acoperit de zăpadă unde Havaa, o fetiţă de opt ani, priveşte din pădure cum soldaţii ruşi, veniţi în miez de noapte, îi răpesc tatăl, acuzat de a fi complotat cu rebelii ceceni. Nu departe de ea, vecinul lor de o viaţă, Ahmed, e martor al scenei. În momentul în care soldaţii dau foc casei, acesta se teme de ce e mai rău, dar când o găseşte pe Havaa ascunsă în pădure, alături de o ciudată valiză albastră, decide să îi găsească adăpost în singurul loc care îi trece prin minte: un spital abandonat unde - se spune - încă lucrează o doctoriţă strălucită, dar cam dusă. Pentru Sonja, talentată şi stăpână pe sine, sosirea celor doi este o nedorită povară, pe lângă lungul şir de refugiaţi şi rebeli răniţi pe care îi tratează, în timp ce aşteaptă cu disperare întoarcerea surorii sale dispărute. De-a lungul a cinci zile dramatice, viaţa ei se va schimba, o tapiserie de compasiune, trădare şi iertare ţesând laolaltă trecutul acestor trei ciudaţi tovarăşi de drum şi pecetluindu-le soarta. O poveste despre puterea de a transcende a iubirii pe timp de război, Constelaţia fenomenelor vitale este o operă literară de o infinită umanitate, compasiune profundă şi o semnificaţie mereu actuală.
 
Un debut excepţional, romanul Constelaţia fenomenelor vitale (2014) semnat de tânărul scriitor american Anthony Marra este deja tradus în 15 ţări. Câştigător al John Leonard Prize, acordat de National Book Critics Circle, Anisfield-Wolf Book Award, Carla Furstenberg Cohen Fiction Award, Athens Prize for Literature, Indies Choice Award, Barnes & Noble Discover Great New Writers. Desemnat cea mai bună carte a anului 2014 de Kirkus Reviews şi de Amazon.com; una dintre cele mai bune cărţi din 2014, potrivit New York Magazine, Washington Post, Chicago Tribune, Library Journal, Kansas City Star, GQ, Christian Science Monitor, San Francisco Chronicle, Cleveland Plain Dealer. Bestseller New York Times, Washington Post, NPR.
 
"Extraordinar... Un Război şi pace al secolului XXI... Marra pare că îşi trage calmul astral în faţa catastrofei direct din filonul lui Tolstoi." (New York Times Book Review)
 
"În acest roman proaspăt, plin de graţie, se află o poveste cu semnificaţii profunde, având îndrăzneala să fie pe atât de duioasă, pe cât este de cruntă, o poveste despre vieţi disperate
dintr-un ţinut îndepărtat care de îndată devine atât de apropiat şi atât de important... Pe măsură ce elementele acestei intrigi complicate încep să se alinieze într-o manieră neaşteptat de tragică şi emoţionantă, trecutul capătă claritate; viitorul este încărcat de nelinişte, dar speranţa transpare pe alocuri. De ani de zile nu m-a mai copleşit astfel vreun roman." (Ron Charles, Washington Post)
 
"Momentul în care Ahmed intră cu Havaa în spital... rivalizează cu pasajele de mare forţă emoţională ale lui Michael Ondaatje." (Boston Globe)
 
"Un roman ambiţios, care te solicită intelectual pe tot parcursul lecturii. Marra este cel care iubeşte, nu cel care luptă, un scriitor de talia lui Joseph Heller din Catch-22 şi a lui Jonathan Safran Foer din Totul este iluminat." (New York Times)
 

Sonja transformase în dormitor biroul fostului director de la Geriatrie, un om pe care nu-l văzuse niciodată, dar ale cărui gusturi transmiteau o imagine foarte clară - ochelari cu lentile mari, o garderobă predominant din tweed, trăsături ale feţei fin sculptate. Mâini îngrijite - i-ar fi putut identifica trupul printre morţi. Secţia de Geriatrie fusese închisă în primul an de război din cauza penuriei de resurse şi a consensului general că a prelungi viaţa celor în vârstă era o întreprindere potrivită pentru timpuri de pace. Dar directorul, un burlac care-şi aloca o mare parte din salariul lunar decorării biroului, avea cel mai extravagant mobilier din spital, aşa că Sonja şi-l însuşise iute. Pe podea era aşternut un covor afgan de un roşu aprins. La capătul biroului se găsea o vază străveche, cu decoraţiuni persane, sub care Sonja găsise fotografia unei femei la malul Mării Negre, zâmbind ciudat, o fotografie nedatată şi fără nici un alt indiciu, o stafie din viaţa directorului care, iată, îi supravieţuise. Aici îşi petrecuse viaţa directorul, iubind o femeie pe care nu o mai văzuse de când avea douăzeci şi unu de ani, când taică-său o măritase cu un ucrainean, de teama unui scandal care putea să-l distrugă; femeia era sora vitregă a directorului şi iubirea pe care o nutrea pentru ea îl împingea într-o asemenea confuzie, încât nu o putea exprima altfel decât prin iubirea faţă de bătrânii speraţi şi incoerenţi. Biroul fusese împins către perete şi pe el mai stătea şi azi un ultim stat de plată, în aşteptarea semnăturii directoriale. Şase saltele, puse pe trei rânduri, formau patul Sonjei, în care, după plecarea lui Ahmed, Sonja o găsi pe fată îmbrăcată în mănuşi de latex.
- Ce-ai făcut? o întrebă.
 
Era o imagine de neuitat. Fata îşi capsase mănuşi de latex gălbui pe tricou, pe pantaloni, îşi trăsese mănuşi peste picioare, ba chiar purta una şi pe cap, ca o creastă de mohawk cu cinci degete.
- Repet: ce-ai făcut?
- Vezi? răspunse fata, fără să se ridice.
 
Să vadă? Ce să vadă? Nu credea că ar mai fi avut nevoie de încă vreun motiv ca să respingă ideea de a avea copii, dar iată-l chiar acolo, sub ochii ei: copiii vorbesc în ghicitori.
- Vezi ce sunt? întrebă fata.
- O bătaie de cap?
- Nu, o anemonă-de-mare.
 
Fata se roti. Părea că se aşteaptă ca mănuşile să se umfle cu aer şi să se întindă ca nişte tentacule, dar mănuşile acelea de abia se deschideau când Sonja îşi vâra mâna în ele, iar acum atârnau flasc de pieptul fetei, de spate, de membre. Întreaga realizare părea atât de jalnică, încât Sonja nu reuşi să stârnească în ea furia pe care o atare risipă ar fi meritat-o.
- Anemonele-de-mare nu vorbesc. Acum, schimbă-te de haine.
 
Sonja arătă din cap către valiza albastră, care încă şedea lângă saltele, acolo unde o lăsase în urmă cu şase ore.
- Nu. Aceea e valiza mea doar pentru la o adică.
- La o adică ce?
- Dacă am vreo urgenţă. Ca să iau cu mine lucrurile importante.
- Păi, a fost o urgenţă, spuse Sonja.
 
Oftă. Fetiţa asta era proastă ca un dărab de brânză veche.
- De aceea ai ajuns aici.
- Dar poate mai vine una.
- Hai să facem un târg, spuse Sonja, frecându-se la ochi. Schimbă-ţi hainele astea caraghioase şi nu o să te trimit să dormi în parcare.
 
Fata, care cu o noapte înainte asistase la răpirea tatălui ei, se temea de multe lucruri, dar doctoriţa ţâfnoasă şi obosită moartă nu se număra printre ele. Privi în jos, la mănuşile care atârnau; taică-său ar fi găsit spectacolul încântător, ar fi luat-o în braţe şi i-ar fi spus că ea este anemona lui de mare. Încurajările lui aduceau strălucire şi zilei celei mai cenuşii, puteau să o înfăşoare în încrederea de sine şi siguranţa care altfel îi lipseau; şi fără ele, fără el se simţea mică şi neajutorată şi ameninţarea că ar putea petrece noaptea în parcare păru dintr-odată extrem de reală.
- O să mă schimb, îi spuse Sonjei, cu o aplecare înfrântă a umerilor. Dar numai dacă nu trebuie să-mi desfac bagajele.
- Chiar te rog să nu o faci, spuse Sonja, întorcându-se cu spatele cât se dezbrăcă fata. Este cea mai mare dorinţă a mea ca tu şi valiza ta să dispăreţi în mare, în zori. Dar ce e atât de important în ea de nu poţi să o desfaci?
- Hainele şi suvenirele mele.
- Suvenire? Dar pe unde ai fost?
- Nicăieri.
 
Era prima noapte pe care o petrecea vreodată departe de sat.
- Sunt amintiri de la oamenii care au stat la noi acasă.
 
Când fata termină cu schimbatul, Sonja îi spuse:
- Ai o urmă de deget pe obraz. Nu, pe celălalt obraz. Nu, aia e fruntea.
 
Sonja îşi linse degetul şi îi şterse urma de funingine de pe obraz.
- Eşti murdară pe faţă. În spital este foarte important să te menţii curat.
- Nu e igienic să dai cu scuipat pe faţa unei alte persoane, spuse Havaa provocator şi Sonja zâmbi.
 
Poate că fata nu era chiar atât de toantă cum crezuse.
 
Mâncară în cantina de la capătul salonului de urgenţe, unde Sonja adunase cele mai sofisticate tehnologii ale spitalului, o maşină industrială de făcut gheaţă, care absorbea mai toată puterea generatorului, dar măcar furniza apă filtrată. Fata fu mai impresionată de imaginea ei deformată de spatele lingurii.
- E decembrie. Întreaga lume e o maşină de făcut gheaţă.
- Acum gândeşti practic.
 
Fata se strâmbă la lingură.
- Degetele pot să crească la loc? întrebă fata, punând lingura jos.
- Nu. Dar de ce întrebi?
 
Fata se gândi la degetele lipsă ale tatălui ei.
- Nu ştiu.
- Dar de unde ştii tu de anemonele-de-mare? Cea mai apropiată mare este peste câteva ţări.
- Mi-a zis tata. E arborist. El ştie totul despre copaci. Eu sunt încă o minimalistă.
- Ştii ce e aia?
 
Havaa încuviinţă din cap, aşteptându-se la întrebare.
- E un fel mai drăguţ de a spune că nu ai nimic.
- Aşa ţi-a zis tatăl tău?
 
Din nou încuviinţă, privind ţintă la căuşul lingurii care îi adăpostea reflecţia deformată. Tatăl ei era la fel de deştept ca dicţionarul care şedea pe biroul lui. Toate cuvintele pe care le ştia veneau de la el. Nu putea nimeni să îi ia ce o învăţase el şi asta făcu să simtă, pentru prima oară, că acele cuvinte mari, importante pe care el o pusese să le înveţe, să le rostească şi să le definească sunt cu adevărat mari şi importante.
- Mi-a spus despre minimalişti şi arborişti şi biologi marini şi despre savanţi şi despre ştiinţele sociale şi despre economişti, şi despre comunişti şi despre obstrucţionişti şi terorişti şi jihadişti. Iar eu i-am spus despre anemone-de-marişti.
- Se pare că ştii o mulţime de cuvinte mari.
- E important să ştii cuvinte mari, spuse fata, repetând o axiomă de-a tatălui. "Nimeni nu-ţi poate lua ce ai înăuntrul capului."
- Sună a solipsism.
- Nu vreau să învăţ cuvinte noi de la tine.
 
Sonja spălă vasele într-o chiuvetă cu apă călduţă. În spatele ei, fata păstra tăcerea.
- Deci tatăl tău este arborist, spuse în timp ce freca lingurile cu un burete cenuşiu.
 
Nu era nici întrebare, nici afirmaţie, ci doar o punte peste linişte. Fata nu răspunse.
 
Întoarse în biroul de la geriatrie, îi dădu fetei o păpuşă Barbie bălaie, luată de la Obiecte pierdute. Aparţinuse unui catolic fervent din Varşovia, care credea că cei care făceau jucăriile din magazine conspirau să o transforme pe fiica lui de zece ani într-o păgână, aşa că pusese într-o cutie toate jucăriile, mai puţin cele din scena Naşterii, folosite de Crăciun, şi, cuprins de spiritul milei creştine, le trimisese spre o ţară păgână, unde nu puteau face nici un rău sufletelor copiilor aflaţi deja dincolo de orice mântuire. Păpuşa, îmbrăcată în rochie de seară şi purtând o diademă, părea extrem de vioaie, în ciuda siluetei ei emaciate. Fata o inspectă, neîncrezătoare într-o astfel de viziune asupra lumii.
- De ce zâmbeşte? întrebă fata.
- Poate că a găsit diadema aia pe jos şi plănuieşte să o vândă ca să-şi ia bilet de avion către Londra.
- Ori poate că a omorât un rus.
 
Sonja râse.
- Da, chiar, poate. Poate este o şahidka.
- Da, e o Văduvă Neagră, spuse fata, mulţumită de interpretare. S-a strecurat într-un teatru din Moscova şi i-a luat ostatici pe toţi de-acolo. De-aia poartă rochia asta şi bijuteriile.
- Dar unde sunt ostaticii? Că nu văd nici unul. De ce altceva ar mai putea zâmbi?
 
Fata se concentră asupra dinţilor nenatural de albi ai păpuşii.
- Poate că era moartă de foame şi tocmai a mâncat o plăcintă.
- Poate o prăjitură? întrebă Sonja, lovită de o idee.
- Cred că poate ar zâmbi şi dacă ar fi mâncat o prăjitură.
- Dar tu?
 
Umbra capului fetei încă se mai legăna pe perete când Sonja scoase din sertarul de sus al biroului un baton energizant cu aromă de ciocolată, destinat maratoniştilor, o adăugire de dată mai recentă la ajutoarele umanitare paraşutate. Fata mestecă guma groasă şi întrebă:
- Ce e asta?
- Un fel de prăjitură.
 
Fata scutură din cap, cu ochii dilataţi de trădare.
- Asta nu este prăjitură.
- E un fel de prăjitură. Are gust de prăjitură.
- Cum poate ceva să aibă gust de prăjitură dacă nu este prăjitură?
- Savanţii şi medicii pot să facă un fel de mâncare să aibă acelaşi gust cu altul.
- Poţi şi tu să faci asta?
 
Oh, de-ar putea.
- Eu nu sunt un astfel de doctor.
 
Fata mai luă o îmbucătură, apoi strânse staniolul în jurul a ce mai rămăsese din baton şi îl strecură sub pernă.
- Nu-i chiar aşa de rău, spuse Sonja, iritată de papilele mofturoase ale fetei.
- Îl păstrez.
- Pentru ce?
- La o adică.
 
Fata se fâţâi un pic între cearşafuri, dar tot adormi prima. Sonja strânse pleoapele şi îşi înfundă capul în pernă, dar nu se putu arunca în uitare. Nu ştia să doarmă decât singură. De când revenise de la Londra, cu opt ani în urmă, aventurile ei întâmplătoare nu fuseseră niciodată suficient de serioase ca să necesite o geantă pentru rămasul peste noapte. Oftă. Când Deşi o trezise în dimineaţa aceea, nu şi-ar fi putut imagina că ziua se va sfârşi astfel, cu ea chinuindu-se să adoarmă lângă arătarea asta mică şi ciudată. Chiar şi aşa, se bucura că Ahmed o va ajuta. Avea nevoie de încă o pereche de mâini, oricât de nesigure şi neîndemânatice ar fi fost. Nu că ar fi fost gata s-o recunoască în faţa lui. Va trebui să-l mai călească, să-l înveţe că a salva o viaţă şi a îngriji o viaţă sunt două procese diferite şi că pentru a reuşi în primul este nevoie să te lepezi de patosul celui din urmă.
 
Cearşafurile transmiteau forma fetei, scobitura din saltea, căldura uşoară radiind din pielea ei. Sonja nu o voia aici, nu-şi putea imagina ce văzuse copila, sau ce ştia, sau ce nu văzuse sau ce nu ştia că văzuse de ajunsese ca federalii s-o caute. Undeva, un colonel se răsucea în pat, dorindu-şi s-o găsească pe Havaa tot pe atât pe cât Sonja voia s-o vadă plecată şi ar da-o bucuros la schimb pentru Nataşa, sau pentru părinţii ei sau pentru un bilet către Londra sau o noapte de odihnă cumsecade. Fata îşi pierduse tatăl
 
şi ea îşi pierduse sora şi chiar dacă experienţa lor comună ar fi putut conduce spre o compasiune împărtăşită, se simţea trasă pe sfoară. Fluturi se zbătuseră la marginea câmpului ei vizual în dimineaţa aceea, intrând pe coridor, sperând că bărbatul aducea veşti. Sora ei luase Samsonite-ul când dispăruse, în decembrie anul trecut. Nu lăsase nici un bilet sau explicaţie, nici măcar sub divan, unde Sonja se târâse înarmată cu o coadă de mătură şi cu speranţa deşartă că biletul de rămas-bun la Nataşei fusese răpit de curent.
 
Era ca şi cum ar fi deschis uşa către magazia de la etajul al patrulea şi ar fi căzut pe pământ. Buf şi dusă a fost. Dar nu existau rapoarte privind arestarea, înregistrări la trecerile de la frontieră, nici cadavru nu exista, iar această absenţă a dovezilor era de ajuns ca să-i permită Sonjei să spere că următorul pacient care va fi transportat din sala de aşteptare, prin uşile batante ale salonului de traumatologie, va fi Nataşa. Dar trebuia să fie respectată o cotă. O limită superioară a miracolelor cu care cineva este binecuvântat în cursul unei vieţi. De câte ori poate să reapară cineva drag?
 
Lumina lămpii de veghe o învăluia pe fată într-o peliculă verde. Obrajii aceia netezi, curăţaţi cu salivă, nu lăsau să se ghicească nimic din visele care se încâlceau sub ţeasta-i. Dacă avea să ajungă la maturitate, fata avea să aibă două sute şase oase. Două milioane şi jumătate de glande sudoripare. Nouăzeci şi şase de mii de kilometri de vase de sânge. Patruzeci şi şase de cromozomi. Şapte metri de intestin subţire. Şase sute şase muşchi diferiţi. O sută de miliarde de neuroni cerebrali. Doi rinichi. Un ficat. O inimă. O sută de trilioane de celule care au murit şi au fost înlocuite, iar şi iar. Dar ori cum ar fi dezmembrat şi cuantificat trupul care dormea alături, nu ar fi putut spune câţi ani mai avea de aşteptat până la măritiş, dacă avea să se mărite vreodată, sau câţi copii o să aibă, dacă o să aibă; şi între crearea acestui trup şi sfârşitul lui se întindea misterul pe care fata îşi va petrece întreaga viaţă descifrându-l. Deocamdată, dormea.