Judy Florescu: De ce ţi-ai dorit să urmezi Facultatea de Litere înainte de teatru?
Andreea Vasile: Am terminat un profil de limbi străine, engleză-franceză, în Râmnicu-Vâlcea. După ce am terminat mi-a fost tot timpul extrem de frică de respingere, de nereuşită. Mă gândeam cum să dau la teatru dacă nu am suficientă încredere? Mă gândeam că voi pica. Şi atunci am făcut ce trebuia să fac. M-am dus la Litere, română-engleză. Şi senzaţia era că urmează să mor lent, dar sigur, că nu am resurse să merg mai departe, că nu ăla e drumul, că nu ăia sunt oamenii... Nu cred în ce e bine, ce e rău, cred în drumul fiecăruia. Şi nu ăla era drumul. Pentru mine era echivalentul unei morţi subtile care s-ar fi declanşat în timp. După ce mi-am dat licenţa, nu a ştiut nimeni că dau la teatru.
J.F.: Te-ai pregătit singură?
A.V.: Nu m-am pregătit. Ştii cum e, pe unde îngerii calcă cu grijă, nebunii se duc cu capul înainte. Fusesem cu un an înainte în Pod, în august 2004. M-am dus să mă pregătesc şi domnul profesor Naum mi-a zis: Dai anul ăsta. Şi eu i-am zis: N-aţi înţeles, am venit să mă pregătesc. Şi dumnealui mi-a zis: Nu, tu n-ai înţeles, dai anul ăsta. Şi am plecat foarte supărată şi m-am gândit că n-aveam cum să dau în anul respectiv pentru că nu eram pregătită. M-am hotărât pe 20 august (anul următor) şi am dat admiterea. N-am crezut nicio clipă că o să reuşesc. Am învăţat nişte monoloage, m-am prezentat în faţa comisiei şi le-am zis cât am ştiut, cum am putut.
J.F.: Mai ştii ce monoloage ai avut?
A.V.: Da. Imaginează-ţi că m-am dus cu Nina Zarecinaia şi cu Blanche Du Bois. Cu vocea mea, eram orice mai puţin ingenuă... M-am dus la admitere şi s-au uitat extrem de circumspect la mine cum mi-am putut alege două monoloage care sunt contre emploi total... Am zis monologul lui Blanche Du Bois, m-au întrerupt pe la jumătate când eu începusem să plâng şi eu am zis: Staţi un pic că abia acum se porneşte. Şi aşa am intrat eu la facultate. Amuzant e că la puţin timp după, am filmat primul meu scurtmetraj. Şi cu cine m-am întâlnit? Cu domnul Naum. Şi mi-a zis: Ce-ai făcut, fă? Ai pierdut un an.
J.F.: Fiecare face lucrurile când simte să le facă...
A.V.: Absolut. Şi atunci am simţit eu că trebuie să le fac, nu mai devreme, nu mai târziu... Şi n-am stat nicio clipă pe gânduri...
J.F.: Nu te-ai lăsat de visul tău.
A.V.: Îmi revenea constant. Nu m-am pregătit cu nimeni şi m-am dus. Am zis monoloagele cum am crezut eu.
J.F.: Ce-mi poţi spune despre profesorii tăi din facultate?
A.V.: Profesorii mei formatori au fost Liviu Lucaci şi Marius Gâlea. Cu ei am lucrat şi am lucrat foarte bine. Marius Gâlea e absolut minunat, pentru că te învaţă lucrurile de bază. Cu Liviu Lucaci am făcut piesa cu care am avut şi licenţa, pe care am jucat-o la Teatrul Foarte Mic, Platonov, eu jucam Ana Petrovna. Dura 3 ore şi jumătate cu tot cu pauză. Mi-a plăcut foarte tare. E un personaj pe care mi-aş dori aşa de tare să-l mai fac pentru că şi acum când mă mai uit pe text îmi dau seama că aş zice cu totul altfel, având cu totul altă înţelegere a cuvintelor, a emoţiilor. Am mai trăit între timp nişte lucruri, şi ele se aşază şi te recompun.
J.F.: Care a fost motivaţia ta de a participa la un reality show (Big Brother, în 2003)?
A.V.: A fost simplu eram în anul trei la Litere şi mi se părea că eu mor acolo, că nu pot să fac nimic... M-am dus la casting şi mi se părea că în momentul ăla, e un colac de salvare. Nu a fost cea mai fericită alegere, dar e o alegere pe care eu am făcut-o şi mi-o asum. N-am trăit foarte confortabil cu ea, ba chiar dimpotrivă, aş zice... Dar pe de altă parte dacă nu m-aş fi dus acolo nu aş fi avut curajul să dau la teatru. Cred că lucrurile se leagă...Au trecut totuşi 11 ani. Încep să mă uit cu afecţiune la modul meu fracturat de a gândi de atunci, de a mă raporta la lucruri, la ignoranţa mea, la neştiinţa mea, la naivitatea... (şi am folosit câteva eufemisme). Chestia aia m-ar fi putut resuscita într-o perioadă a vieţii mele care nu era deloc mişto. Şi probabil că a şi făcut-o, dar a trebuit să mă lupt cu nişte preconcepţii care s-au născut în urma emisiunii...
J.F.: Poate emisiunea aceea a fost şi un test pentru ce aveai să fii în viitor.
A.V.: Eu cred că fiecare trebuie să-şi găsească propria cale. Eu nu aş putea să dau reţete. Nu cred că există conceptele de bine şi rău, cred că există binele tău şi răul tău. Găseşte-ţi ce-ţi trebuie ţie. Nu ştiu dacă era un test al viitorului, dar cu siguranţă a fost unul al prezentului...
J.F.: Câţi din emisiunea aia sunt acum actori?
A.V.: Cred că sunt singura. Mie îmi era foarte frică de eşec, de aceea nu a ştiut nimeni că voi da la teatru.
J.F.: Acum îţi mai e frică de eşec?
A.V.: Acum am învăţat că trebuie să greşeşti mult şi că trebuie să-ţi dai libertatea să greşeşti, pentru că altfel nu o să înveţi nimic niciodată. Şi am mai învăţat să nu mă mai iau atât de des la trântă cu mine. În acelaşi timp trebuie să ai şi înţelegerea necesară să nu te judeci prea aspru şi să încerci ca din fiecare greşeală pe care o faci să mai înţelegi câte ceva despre tine. Perfecţiunea nu există. Lucrurile perfect făcute nu există. Nu cred în lucrurile perfecte aşa cum nu cred în oamenii perfecţi... Din fiecare eşec înţelegi câte ceva. Atunci îmi era atât de frică să mă las să greşesc. În momentul în care îţi spui, nu vreau să greşesc îţi impui să fii într-un anumit fel şi tu nu eşti într-un singur fel, te transformi de la o lună la alta. Cred că e atât de important să greşeşti. Tot restul vieţii noastre, cred că una dintre certitudini e că o să greşim. Marea problemă e să nu greşesc în aceleaşi puncte. Să nu mă cert după ce am greşit, să nu mă simt jenată şi defensivă în loc să mă simt îmbogăţită cu o noua informaţie. Să nu mă explic prea tare şi să încerc să merg mai departe cu greşeala pe care am făcut-o. Iar greşeala pe care am făcut-o să nu fie suficient de mare încât să mă destabilizeze şi încât să-mi anuleze ceea ce simt. Cred că ăştia sunt pilonii de care trebuie să ţinem cont. Cred că e bine să greşim că altfel cum naiba să înveţi despre tine.
J.F.: Îţi mai aminteşti de primul spectacol pe care l-ai văzut?
A.V.: Cred că m-a dus mama la un Purcărete prin 1990. Era în distribuţie şi doamna Coca Bloos, pe care o iubesc (e vorba de spectacolul Piaţeta de Carlo Goldoni, la Teatrul Mic - nota LiterNet).
J.F.: De atunci văzând-o pe dumneaei ţi-ai dorit să faci şi tu acelaşi lucru?
A.V.: Nu aş zice că am fost un copil care a ştiut de mic ce vrea să facă. Am descoperit în timp şi am descoperit pe experienţa mea, pe încercările mele, pe timpul meu.
J.F.: Care a fost primul spectacol de teatru în care ai jucat?
A.V.: Am jucat în Cathy şi hipopotamul, un text de Llosa, în regia lui Mircioaga, la Teatrul George Ciprian din Buzău.
J.F.: Tot acolo ai jucat şi Nişte fete în regia lui Cristi Juncu. Tu ai interviuri despre film mai mult, dar eu aş vrea să te întreb despre teatru. Actorul porneşte la drum cu un rol şi creşte cu el de la reprezentaţie la reprezentaţie. Bănuiesc că tu vezi altfel acum rolul din Nişte fete.
A.V.: Absolut. Aia e o întâlnire foarte importantă pentru mine cu Cristi Juncu. Nu cred că e actor care să nu-l iubească. Lucrează excepţional. Îţi dă libertate. Sunt foarte puţini regizori pentru care doar actorul contează. Pentru Cristi Juncu a contat doar actorul. M-am dus la casting. Formula finală a fost cu Diana Cavallioti, Cristina Florea, Catrinel Dumitrescu şi Irina Velcescu. S-au legat lucrurile. Ăsta e aşa ca un punct de cotitură din care pornesc altele. Am făcut apoi un alt spectacol cu Vlad Zamfirescu.
J.F.: Cupluri, care se joacă de asemenea la Godot. Dar să revenim la Nişte fete.
A.V.: Da. Mie îmi place foarte mult personajul meu, Bobby, care are şi un dram de nebunie. E şi printre primele personaje pe care le-am făcut. E scris absolut perfect. Neil LaBute a prins exact ce voia din personajul acela. Mie mi se pare că te recunoşti şi empatizezi foarte tare cu personajele alea. E important ca omul când vine să se recunoască în cel puţin una din situaţii, pentru că în momentul în care te recunoşti şi empatizezi cu personajele, e şi emoţie la mijloc. Brusc, povestea celor de pe scenă nu mai e o poveste la care tu ai acces ca simplu spectator, cu detaşare şi cât de obiectiv poţi tu, în aceeaşi măsură devine şi povestea ta şi atunci devine un melanj între ceea ce se întâmplă pe scenă şi în public, iar asta se simte. E o energie pe care nu o poţi articula corect în cuvinte, dar e o energie pe care o simţi la spectacolul acesta. Ce e absolut minunat e că în 6 ani de când jucăm acest spectacol, de fiecare dată noi descoperim altceva. E un spectacol foarte viu. Nu e absolut nimic mecanic. Eu nu cred în tipul ăsta de teatru mort. Nu de asta m-am apucat să fac meseria asta. E cu plâns, e cu râs, e cu de toate. De fiecare dată se întâmplă ceva. Evident că spectacolele nu sunt egale între ele.
J.F.: Variază?
A.V.: Variază absolut, dar există nişte jaloane. Asta am învăţat de la Cristi Juncu. La început de fiecare dată îmi puneam cenuşă în cap când simţeam că nu a fost spectaculos. El îmi spunea nu o să fie tot timpul spectaculos. După aceea mi-am dat seama că de fapt nu perfecţiunea e cea care contează în tot ce faci. E o himeră asta cu perfecţiunea şi noi toţi cumva ne-am dori să o obţinem, dar în acelaşi timp cele mai mişto lucruri sunt alea imperfecte, sunt alea pe care poţi să le ajustezi, cele mai mişto lucruri sunt alea pe care ai vrea să le perfecţionezi... Din toate lucrurile astea imperfecte, tu îţi doreşti mai mult, dar mai multul acela nu există, doar că tu te pui pe tine în situaţia de a vrea mai mult. Am învăţat că de fapt sunt nişte jaloane şi că tu ai un drum foarte clar. Sub standardul ăla nu ai cum să cazi niciodată. Unele spectacole au atâta viaţă în ele că te sperie şi nu ştiu ce se întâmplă în momentul acela, se întâmplă ceva, dar nu ai cum să ai asta în fiecare seară, pentru că tehnic nu ai cum să ajungi acolo. Sunt momente în care nu te ridici la standardul la care e spectacolul, dar nu e genial, nici cu lumină.
J.F.: Teatrul este frumos prin viul său, dar acest viu este efemer. Peste 100 de ani vom vedea doar filmele cu tine, nu şi spectacolele. Cum să facem să vedem şi spectacolele de teatru?
A.V.: E ca în viaţă. Întâlneşti tot felul de oameni pe parcursul vieţii şi memoria noastră nu ne permite să-i ţinem minte pe toţi. Mie mi-e foarte frică de uitare. Mi-e frică să nu uit oameni, poveşti, emoţii, mi-aş dori să le ţin cu mine tot restul vieţii... O zice Gogol în Suflete moarte "când ieşiţi din anii suavi ai tinereţii, luaţi cu voi simţămintele omeneşti, nu le lepădaţi în cale căci nu le veţi mai găsi apoi"... Mi-e teamă să se înstrăineze de mine pentru că ele m-au compus şi fără ele eu n-aş mai fi nimic... Pornind de la ce ai zis tu că teatrul este efemer, mie mi se pare că totul este extrem de efemer. Eu cred foarte tare în puterea transformaţională a poveştii. Atâta timp cât 50 sau 100 de oameni au ascultat într-o seară o poveste şi pe câţiva dintre ei, povestea aia i-a marcat sau au rămas cu povestea aia, mie nu mi se pare absolut deloc că teatrul e efemer. Poţi să faci filme care să nu spună nimic şi care să rămână peste 100 de ani şi tot să nu spună nici o poveste.
J.F.: Asta este şi groaza mea...
A.V.: Teatrul se întâmplă acum. E echivalenţa asta între teatru şi viaţă. Învăţăm să ne bucurăm de ceea ce avem acum fără să ne gândim la ce o să se întâmple, cum să rămânem în memoria celorlalţi. Fiecare spectacol are povestea lui. Pe de altă parte, ţi-ai dori să aibă acces mai mulţi oameni, dar s-ar putea ca poveştile astea să nu fie pentru toţi. Cred foarte tare în coincidenţe, în sincronicităţi, nu le-am zis eu, le-a zis Carl Jung. Cred foarte tare în ce trebuie să se întâmple şi sunt convinsă că povestea din Nişte fete poate fi văzută şi să nu spună nimic unei săli întregi şi să vorbească pe înţelesul unui singur om.
J.F.: Un coleg al tău spunea că actorii sunt protejaţi de roluri, dar eu cred că sunt şi umbriţi cumva, pentru că noi nu o să ştim niciodată cum sunt ei de fapt.
A.V.: Cred că un actor e bine să fie văzut în cât mai multe ipostaze pe scenă, în filme. În viaţa lui particulară e foarte puţin interesant.