Stau în Piaţa Roşie din Moscova şi privesc oameni. E uşor să recunoşti fizionomiile ruşilor. Li se citeşte pe feţe o candoare, au un amestec de infantilitate, în cele mai simpatice forme şi expresii, cu o rigiditate aproape de nepătruns, de neclintit, de nestrămutat. Pare că nimic, nimic nu-i mişcă, că orice le-ai arăta mai rău, ei au văzut şi mai şi. Peste toate acestea adăugaţi un aer melancolic ce se traduce uneori în ochi printr-o tristeţe uitată în vreun colţ de minte, puţină blajinitate şi gata, avem o schiţă, un soi de portret robot sub un smoc de păr de cele mai multe ori aspru şi deschis la culoare. Feţele le sunt late, e ca şi cum au crescut cât au vrut ele pentru că spaţiu a fost destul.
Cred că dacă ruşii nu au niciun fel de grijă sau problemă cu ceva, ei bine, 'ceva'-ul acela este spaţiul.
Aici totul e mare. Trenurile sunt mai late, şoselele nu se lasă nici ele mai prejos, trotuarele, clădirile sunt şi ele mari, până şi băncile sunt mai lungi şi mai late. Totul e mare. Şi între toate lucrurile astea mari e destul de mult spaţiu. Şi în tot spaţiul ăsta pluteşte parcă un iz de vodcă. Nu se percepe olfactiv, îl simţi mai degrabă în priviri.
Mă aşteptam ca oamenii de aici să fie mai zgomotoşi dar nu sunt. Nu până acum cel puţin. Turiştii sunt mai guralivi, ei, locuitorii, nu. Se poartă ca şi cum ar avea o informaţie vitală pentru omenire şi ceva îi împiedică să sufle vreo vorbă, au avut o perioadă în care au suferit puţin pe tema asta, iar acum s-au resemnat şi poartă cu mândrie urmele pe chip.
Nu prea se vorbeşte engleza. Oamenii din faţa ta nu înţeleg nimic din ce le spui, n-au nici cea mai mică idee, parcă nici gesturile nu le înţeleg. E ca şi cum ai vorbi cu reflexia ta mai blondă din oglindă care uneori arată sporadic şi câte o iniţiativă a vreunui gest independent care, întâmplător, te ajută. Îmi imaginezi că e destul de similar cu ţările asiatice, doar că acolo se mai adaugă şi stresul senzaţiei că au şi ochii închişi.
Un lucru e sigur: ori faci ca rusul ori nu faci deloc. Nu există cale de mijloc, nu-i interesează argumente, păreri sau alte asemenea. Pe stradă e foarte multă poliţie şi din când în când vezi şi uniforme ce par ale armatei. Şi uite-aşa gândul mi se duce la însoţitorii de zbor de astăzi. Toţi băieţi. Toţi frumoşi şi extrem de serioşi. Părea că au terminat anul acesta liceul şi până să susţină examenul la facultate lucrează puţin la Aeroflot. Dintre toate instructajele de siguranţă pe care le-am văzut, şi mi-a fost dat să văd câteva (unele dintre ele de-a dreptul hilare; dacă zburaţi vreodată cu Cyprus Airways pregătiţi-vă aparatele de filmat), la Aeroflot pot spune că am asistat la cel mai scurt, precis şi bine coregrafiat dintre toate. Nu numai că mâinile erau ridicate constant în aceleaşi poziţii, la aceeaşi înălţime, etc, dar totul se petrecea exact în acelaşi timp. Armată.
A, încă ceva, ruşilor le place roşul sau dacă nu le place, clar manifestă o puternică inerţie a culorii. Arhitectura oraşului epatează în grandoare, înţeleasă diferit de diferitele regimuri ce au construit edificii pe teritoriul moscovit. Nu e ceva ostentativ totuşi. Cumva liniile se îmbină firesc. Aşa sunt ei. Au un prea plin de emoţii, de trăiri, trăiesc un tumult pe care-l exprimă grandios.
Am citit mult despre Rusia când îmi pregăteam rolul de licenţă din anul patru de la Casandra. Anul final al secţiei de actorie a UNATC, pe vremea mea, se întâmpla la Studioul de Teatru Casandra, unde experimentai regimul de teatru cu bune şi cu rele. E o perioadă de care îmi aduc aminte cu drag şi parte din amintirile grozave pe care le am se datorează colegilor alături de care am lucrat pentru spectacolul Trei surori (AP Cehov). Jucam pe atunci Tuzenbach şi mă frământa realitatea personajului. Privind înapoi aş putea spune că eram uşor prea implicat în descoperiri când regizorul nu punea vreun accent pe personajul meu şi că, poate, ar fi fost mai înţelept să mă preocup mai mult de partea social-business a meseriei.
Cel mai probabil vă întrebaţi de ce vă povestesc lucrurile acestea. Răspunsul nu e foarte complicat, iată că după nişte ani, îl port pe Tuzenbach cu mine la Moscova. Şi mă amuză asta, mă amuză pentru că după zeci de spectacole şi repetiţii în care am auzit "la Moscova, la Moscova!", astăzi am ajuns la Moscova. În sfârşit.
Un alt motiv pentru care m-am gândit să va scriu este că, dinainte să înceapă, călătoria asta s-a dovedit a fi o aventură. Mâine vă povestesc cum am luat viza şi tot mâine o să vă spun ce-am mai descoperit din oraş. Unul dintre lucrurile pe care vreau să le fac este să mă plimb cu metroul. Da, la Moscova, staţiile de metrou merită vizitate.
La Moscova!
(Moscova, 1 august, 2015)
