În sfârşit, în a treia zi de când am poposit la acest hotel mic şi drăguţ dar cu recepţioniste chinezoaice care vorbesc prea puţină engleză, am reuşit să aflăm parolă de la WiFi. În prima zi, când ne-am cazat, ni s-a spus categoric că nu există WiFi, deşi rezervarea susţinea negru pe alb că există aşa ceva. Ieri a fost admisă existenţa WiFi-ului, dar recepţioneră susţinea că nu e nevoie de parolă. Astăzi, după ce am obţinut parolă, am aflat de ce erau aşa de reticenţe: telefonul, chiar şi după ce a primit parolă, s-a comportat tot de parcă n-ar avea nicio legătură cu internetul. Nu vroia cu niciun chip să se conecteze.
Am fost apoi să vizităm Longhua Temple, format dintr-un complex de temple ce adăposteşte peste 80 de călugări. A fost închis în timpul Revoluţiei Culturale şi multe statui au fost dărâmate, dar acum părea că-şi revenise la formă de odinioară. Erau destul de mulţi vizitatori, majoritatea chinezi, dar şi câţiva străini, printre care şi noi. Foarte colorat, multe statui, multe lumânări şi mult fum.
Ceea ce m-a surprins, faţă de bisericile noastre, era numărul destul de mare de tineri, în special fete care veneau să se roage (pe care însă Şerban nu le-a fotografiat) şi atmosfera gălăgioasă ce predomină peste tot. Eu mi-am pus pantaloni lungi pentru această ocazie, gândindu-mă că asta este ţinută obligatorie şi muream de cald pe lângă unele dintre chinezoaice care erau în ţinute destul de sumare. O altă noutate a fost masă de prânz care se servea ca la cantină şi aglomeraţia ce o însoţea, încât iniţial am crezut că e gratis. Dar nu, se plătea, şi nu doar masa, care nu era foarte ieftină, dar chiar şi intrarea în templu. În schimb, aveai la dispoziţie o întreagă varietate de feluri de mâncare din care să-ţi alegi. Se pare că gătesc bine călugării!
O altă atracţie pe care ne-am chinuit s-o vedem şi nu ştiu de ce, a fost Catedrala Sf. Ignatius. Vorba aceea, am văzut o grămadă de biserici catolice până acum şi nu ştiu de ce mă aşteptăm ca aceasta să fie altfel. Ceva era altfel într-adevăr, eram singurii vizitatori şi locul era plin de televizoare. Dar ghidul scria că este cea mai mare biserică catolică din Asia, pe hartă părea destul de aproape de templul de mai sus, aşa că am purces la drum. Drumul s-a dovedit însă o tortură, cu un metrou care are prea puţine combinaţii şi care ne-a lăsat apoi pradă unui soare ucigător, de-a lungul unei străzi cât tot Bd. Unirii. Nici în catedrală n-a fost mai bine, nu era destul de răcoare, în schimb erau destui ţânţari câţi să mă ciuruiască pe mine, bucuroşi probabil că au găsit şi ei puţin sânge de import.
Spre sfârşitul zilei, ajungând întâmplător pe aceeaşi stradă din prima zi, dar la celălalt capăt, am dat peste alte magazine luxoase, care mai de care mai mari şi mai pline de lumini colorate. Cel care avea numele cel mai impunător se numea nici mai mult nici mai puţin decât Shanghai Times Square, reunind în interior nume precum Gucci, D&G şi cine ştie ce altceva mai aveau, iar pe afară diverse corturi cu maşini, printre care trona ultra sportivul model Audi R8 LMS pentru cine cunoaşte, şi câteva exemplare mai modeste de BMW, Mertzan, Mini...
Mai era prin zonă şi un ditamai Luis Vuitton, cu pereţii luminaţi de nişte găluşti ce treceau pe rând prin toate culorile curcubeului. Cred că aici îţi poţi da seama dacă un brand e fake sau nu prin dimensiune, cu cât e mai mare şi mai înzorzonat, cu atât e mai adevărat.
Ultimul popas a fost la un restaurant ce ne-a întâmpinat la intrare cu doi rechini mititei, care, cel puţin în seară asta, au rămas să înoate liniştiţi.
Pe data viitoare...