Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

În China, trecutul şi istoria sînt încă tabu


Alina Purcaru, un interviu cu Jung Chang

14.08.2015
Observator Cultural, iunie 2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Jung Chang este autoarea unei cărţi-fenomen, Lebedele sălbatice. Trei fiice ale Chinei (Editura Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2009, trad. Sanda Pop, ediţia a II-a, 2013), o dare de seamă personală, dar extrem de bine documentată ca fundal istoric, despre vieţile a trei femei: a mamei, a bunicii şi a ei înseşi. Destinele greu încercate ale acestor femei pun în lumină, dincolo de poveştile individuale, trei etape semnificative din istoria tumultuoasă a Chinei: din 1909, cînd se naşte bunica ei, care trăieşte încă povara tradiţiei puternic constrîngătoare cu vieţile femeilor, şi pînă în 1978, anul în care Jung Chang cîştigă o bursă de studiu care îi permite să ajungă în Londra, unde şi rămîne. A fost prima persoană din China comunistă care a obţinut un doctorat în Marea Britanie. Întîmplările pe care le recuperează în această carte - vîndută în 13 milioane de exemplare peste tot în lume, fiind în continuare interzisă în China - acoperă invazia japoneză, războiul civil, ascensiunea lui Mao, foametea care a decimat întreaga ţară şi apoi ororile din timpul Revoluţiei Culturale. Supliciul la care a fost supus tatăl scriitoarei, un oficial din elita comunistă care i s-a opus lui Mao, a fost şi episodul cel mai complicat de scris, după cum mărturiseşte Jung Chang. Martin Amis, J.G. Ballard şi Hillary Clinton sînt printre cele mai cunoscute personalităţi care au elogiat Lebedele sălbatice. Interviul de mai jos a fost posibil cu sprijinul Editurii Curtea Veche Publishing, în timpul unei scurte opriri pe care scriitoarea a făcut-o la Bucureşti.

Alina Purcaru: Istoria şi politica sînt cele două subiecte majore ale cărţilor dumneavoastră. Care a fost momentul în care au început să vă intereseze aceste teme, mai ales ţinînd cont de faptul că, părăsind China, în anii '70, v-aţi specializat ca lingvistă şi aţi obţinut un doctorat în acest domeniu?
Jung Chang: Cred că am descoperit această pornire după ce am scris Lebedele sălbatice. Înainte să scriu această carte, nu am avut un interes special pentru istorie sau pentru politică. Am fost mai degrabă indiferentă, dar, după ce am scris Lebedele sălbatice, lucrurile s-au schimbat. Înainte să mă apuc realmente de scris această carte, mama a venit să stea cu mine la Londra, în 1988, şi ea mi-a povestit viaţa ei şi episoade din trecutul bunicii mele. A stat cu mine timp de şase luni şi a vorbit în fiecare zi. Am înregistrat 60 de ore de confesiuni şi, pe măsură ce o ascultam, îmi dădeam seama cît de mult îmi doream să fiu scriitoare. Trebuia să scriu de spre aceste lucruri, şi aşa am ajuns să scriu Lebedele sălbatice. Era o poveste personală, dar istoria şi politica se aflau mereu în fundal. Scriam povestea a trei femei: bunica, mama şi eu. Dar pentru că vieţile noastre erau atît de strîns legate de istorie şi de politică, a fost inevitabil să încep să cercetez şi să documentez aceste aspecte, şi astfel am reuşit să scriu memoriile. Apoi am început să documentez biografia lui Mao, iar subiectul mi-a venit natural. El mi-a dominat prima parte a vieţii, m-a interesat foarte mult, ca persoană, dar odată ce devii interesată de Mao, descoperi că tot ceea ce e legat de el înseamnă istorie şi politică. Soţul meu, Jon Halliday, şi cu mine am cercetat acest subiect şi l-am documentat timp de 12 ani, iar această mobilizare m-a adus în contact cu oamenii, contact care mereu m-a interesat, dar acum implica persoane care au avut şi un rol istoric sau politic.
 
A.P.: Aţi documentat o biografie stufoasă a lui Mao intervievînd zeci de persoane: prieteni, apropiaţi ai lui, membri ai familiei. Aţi descoperit, în timpul acestor discuţii, vreo poveste sau vreun crîmpei inedit de informaţie care v-a impresionat în mod deosebit?
J.C.: Au fost foarte multe. Cred că una dintre cele mai puternice a fost o poveste despre felul în care Mao s-a raportat la propriul fiu. Relatarea a venit de la nişte oameni care îi erau foarte apropiaţi. Fiul cel mare al lui Mao a murit în Războiul Coreean. De obicei, dictatorii ţin foarte mult la fiii lor şi în mod special la fiul cel mare. Împăraţii Chinei ţineau enorm la fiii lor şi la întîii născuţi, de exemplu, dar Mao a fost total indiferent. Ani de-a rîndul a vorbit cu membrii ai familiei, inclusiv cu văduva fiului său, ca şi cum acesta ar fi fost încă în viaţă. Făcea glume despre el, cu o indiferenţă totală, ca şi cum moartea lui l-ar fi lăsat complet nepăsător. Acest lucru mi-a spus cîte ceva despre Mao: nu era ca ceilalţi tirani sau dictatori, nu i-a păsat nici măcar de propriul fiu. Nu-i păsa decît de viaţa de aici şi acum. În mod normal, dacă împărtăşeşti o credinţă religioasă, cum a fost cazul împărătesei Dowager, ai şi o altă relaţie cu moartea. Ei îi păsa foarte mult de viaţa de dincolo, avea credinţe religioase puternice, dar Mao era materialist 100%. Nu-l interesa decît viaţa de acum. Cînd a fost în Rusia, la Moscova şi a văzut mormîntul lui Lenin, a spus: "Asta nu înseamnă nimic pentru Lenin, nu mai are legătură cu el". Mao nu voia decît glorificare de sine, în timpul vieţii. Ce urma după moarte nu însemna nimic pentru el. Cred că asta explică şi de ce China a trecut prin acea foamete de proporţii, între 1958 şi 1961. 14 milioane de oameni au murit atunci de foame, iar motivul este acela că el voia să construiască o superputere militară într-un timp foarte scurt, în aşa fel încît să se poată bucura de o poziţie din care să domine lumea. A cumpărat din Rusia, din Germania de Est şi din alte cîteva locuri tot ce avea nevoie pentru a construi această superputere militară: armament, rachete, proiectile, arme nucleare. Şi pentru a putea plăti pentru aceste lucruri a exportat mîncare, căci altceva nu avea. Mîncare de care poporul lui depindea pentru a supravieţui, iar el ştia asta. Nu i-a păsat, pentru că voia să construiască peste noapte această superputere care să intimideze. Mi s-a părut că, în ceea ce mă priveşte, toate întîlnirile cu oamenii pe care i-am intervievat au făcut lumină asupra unor lucruri despre care nu puteam afla din alte surse. De exemplu, am aflat că Mao ştia cu un an înainte de moarte că i se apropie sfîrşitul, dar că nu a lăsat nici un testament. Nu a făcut nici un fel de aranjamente pentru ceea ce urma să se întîmple după moartea lui, atitudine cu totul diferită de cea a împărătesei Dowager, de exemplu. Ultimul ei testament politic a fost făcut cu trei ore înainte de a muri, şi este limpede că mintea cu asta îi era ocupată. Voia să aranjeze lucrurile, înainte să moară, în aşa fel încît să evite un război civil şi vărsarea de sînge care ar fi putut urma.
 
A.P.: În ciuda acestor abuzuri ale lui Mao despre care vorbiţi, figura lui a fascinat o serie de intelectuali de marcă din Franţa, de exemplu: Julia Kristeva, Philipe Sollers, Roland Barthes. Au pornit către China într-un adevărat pelerinaj, pentru a vedea, la faţa locului, reformele lui Mao. Dumneavoastră eraţi încă în China, la acea vreme. Cum v-aţi explicat atunci acest tip de fascinaţie?
J.C.: La momentul respectiv, am crezut că intelectualii veniţi din străinătate erau pur şi simplu creduli. Dar, în acelaşi timp, îmi explicam curiozitatea şi entuziasmul lor şi prin prisma faptului că China era cu totul închisă pentru restul lumii. În exterior, se ştia foarte puţin despre această ţară, aşa că nu ar fi avut de unde să cunoască o mulţime de lucruri. Nu i-am învinovăţit pe intelectualii din Vest, în schimb, am crezut că erau naivi şi că nu aveau de unde să-şi ia foarte multă informaţie.
 
A.P.: Mao l-a întîlnit, în 1971, pe Nicolae Ceauşescu, în timpul unei vizite oficiale făcute de dictatorul român în China. Aţi cercetat cumva şi acel moment al întîlnirii lor?
J.C.: Este adevărat, s-au întîlnit, dar nu am investigat în mod special acel episod. Cînd l-a întîlnit pe Ceauşescu, Mao mai avea foarte puţin de trăit. Nu a lăsat nimic special în legătură cu acea întîlnire. Nu avea un entuziasm special pentru alţi lideri comunişti. Mai degrabă pentru lideri politici din Vest! De exemplu, ultima persoană pe care Mao şi-a dorit s-o vadă înainte să moară a fost Richard Nixon. A trimis un avion în SUA să-l aducă pe Nixon şi să-şi ia rămas bun. Nixon a venit în februarie, şi Mao a murit în septembrie. Nu a avut acelaşi interes pentru nici un alt lider comunist. Dintre aceştia, nu i-a păsat decît de Stalin. Stalin a fost mentorul lui, maestrul. Şi Hruşciov l-a interesat, într-o anumită măsură, dar n-a avut niciun comerţ cu el. Un singur dictator pare să-i fi trezit sentimente mai aparte. Pe cînd era pe patul de moarte, a murit Chiang Kai-shek, liderul chinez naţionalist, predecesorul lui. Din cauza acestuia şi a conexiunii cu regimul lui Chiang Kai-shek, Mao a omorît milioane de oameni. Cînd acest lider a murit, Mao l-a jelit în intimitate. A rămas în pat întreaga zi, a pus din nou şi din nou aceeaşi melodie funerară, care dura 12 minute, şi a ţinut această zi de doliu. Muzica era pe versurile unui poem despre momentul în care un mare om îşi lua rămas bun de la un alt mare om. Mao nu a fost un "dreptcredincios" al comunismului şi niciodată nu a devenit un sclav al acestei doctrine. A privit comunismul ca pe ceva ce i s-a potrivit, pentru că a văzut în el un sistem totalitar care îi servea propriile nevoi. Este foarte interesant, de exemplu, faptul că nu a făcut comentarii despre nici un lider comunist din Estul Europei. S-a identificat mai mult cu dreapta sau cu împăraţii.
 
A.P.: Vă propun să ne întoarcem la prima dumneavoastră carte, Lebedele sălbatice, o carte cu un titlu pe cît de puternic, pe atît de intrigant. Ştiu că titlul are o legătură cu numele dumneavoastră şi cu schimbarea lui, în vremuri politice tulburi. Puteţi să completaţi această poveste pentru cei care încă nu au citit cartea?
J.C.: Lebedele sălbatice este referentul la care trimitea vechiul meu nume, era inclus în primul nume pe care l-am purtat. În acelaşi timp, era parte şi din numele mamei. Ei i se spunea lebăda sălbatică, iar cînd m-am născut eu, am căpătat numele de cea de-a doua lebădă sălbatică. De aici şi titlul, Lebedele sălbatice. Jung Chang nu se mai refereră la asta, este noul meu nume. La cel vechi a trebuit să renunţ pentru că în anii '60 devenise periculos. În dialectul vorbit în provincia Sichiuan, în care trăiam atunci, apelativul meu, "cea de a doua lebădă sălbatică" însemna "roşu care se stinge". Îmi amintesc cum colegii chicoteau cînd mă strigau - şi eram într-o clasă în care se făcea propagandă comunistă. A trebuit să-mi iau un nou nume. Chang e prenumele meu, iar Jung se referă la treburi militare. L-am rugat pe tatăl meu să-mi dea un nume nou şi el mi-a propus, într-adevăr, unul. Numai că toţi prietenii mei şi le schimbaseră şi ale tuturor trimiteau la armată sau la o stare cazonă, aşa că am vrut şi eu unul la fel. China era foarte înregimentată, în acea perioadă. Jung este un nume frumos, din timpuri străvechi armele şi armata au însoţit oamenii, şi l-am primit şi eu.
 
A.P.: Aţi povestit atît de multe lucruri răscolitoare în Lebedele sălbatice, încît devine foarte dificil să selectez doar unul. Dar ar fi interesant să povestiţi care au fost subiectele sau momentele despre care v-a venit cel mai greu să scrieţi.
J.C.: Una dintre părţile cărţii care a fost printre cele mai dureroase pentru mine s-a referit la nebunia tatălui meu. A criticat Revoluţia Culturală şi a fost arestat, torturat şi adus în punctul în care şi-a pierdut minţile. Trăiam cu el, la vremea respectivă, şi era un coşmar. Nu voiam să-l părăsesc, nu voiam să-l las singur în casă. Mama era în regim de detenţie, izolată în altă parte, aşa că am stat alături de tata. Devenise violent şi trăiam un tumult de emoţii în acea situaţie, dar îl iubeam, evident, şi eram foarte îngrijorată că i s-ar fi putut întîmpla ceva. Să scriu despre asta mi-a provocat cea mai mare suferinţă, pe tot parcursul lucrului la carte. O altă porţiune care mi-a pus probleme similare este cea despre moartea bunicii mele. Bunica a fost cea care ne-a crescut. Am avut grijă de ea cînd a fost bolnavă şi mi-a fost foarte greu să scriu de spre asta.
 
A.P.: Lebedele sălbatice a devenit un bestsellermondial, nu este nici o exagerare. S-a vîndut în 13 milioane de exemplare, peste tot în lume. Ce credeţi că i-a atras pe atîţia oameni înspre povestea dumneavoastră şi a celorlalte două femei din famile, mama şi bunica dumneavoastră?
J.C.: Cred că le-a captat imaginaţia. Unele cititoare se pot regăsi în relaţia mamă-fiică, dar cititorii se pot identifica, în acelaşi timp, cu un întreg evantai de emoţii. În plus, Lebedele sălbatice este o carte care vorbeşte despre oameni surprinşi în situaţii-limită. Cred că speculez, dar în acelaşi timp mă bazez pe ceea ce mi-au scris cititorii cărţii, pe confesiunile lor. China era foarte îndepărtată, oamenii nu cunoşteau prea multe despre viaţă în această ţară, nu îşi puteau imagina o mulţime de lucruri. Prin această poveste personală au avut acces la o lume care lor le era străină: pentru ei, ţara a început să prindă viaţă.
 
A.P.: După ce aţi investigat, de-a lungul unei perioade îndelungate, trecutul ţării dumneavoastră şi trecutul dumneavoastră, personal, aţi reuşit să vă împăcaţi cu aceste istorii?
J.C.: Pentru mine, scrisul la Lebedele sălbatice, dar şi la celelalte cărţi, a făcut minuni. Faptul că am putut scrie Lebedele sălbatice, de exemplu, a făcut o diferenţă uriaşă în viaţa mea. Faptul că sînt aici şi că pot sta de vorbă cu tine calm este posibil mulţumită existenţei acestei cărţi. Înainte, dacă cineva mă întreba despre trecutul meu, izbucneam imediat în lacrimi. Aveam coşmaruri în fiecare noapte. Scrierea acestei cărţi a transformat trauma în memorie, în amintire. Poţi să te gîndeşti la experienţele tale şi poţi vorbi despre ele, cîtă vreme ai acces la memorie şi nu mai percepi trecutul doar sub aspectul lui traumatic. Mi-au dispărut coşmarurile, ceea ce a fost minunat. Mai cred însă că oamenii din China nu au trecut prin acest proces, pentru că trecutul şi istoria sînt încă tabu. Ei nu pot vorbi despre asta, aşa că trauma nu a fost sublimată, la nivel de sistem, ceea ce este trist şi dureros.
 
A.P.: Există, cu toate astea, scriitori disidenţi în China, dintre care cel mai cunoscut este Liu Xiaobo, deţinătorul Premiului Nobel pentru Pace, care este încă în închisoare. El şi alţii ca el au scris despre trecutul necunoscut, traumatic al Chinei, şi oamenii au căpătat, în acest fel, cîteva repere neoficiale. Credeţi că există speranţă ca aceste voci, chiar înăbuşite, să poată schimba ceva în China?
J.C.: Aceste voci au fost interzise, în China, dar în ziua de azi şi în China de azi, uşile au fost deschise şi nu pot fi închise la loc. Există contacte între China şi Occident şi nu poţi să interzici cu adevărat sau să suprimi aceste voci. Este adevărat, în China cărţile mele sînt interzise, numele meu este cenzurat pe Internet, dar există căi prin care oamenii pot avea acces la cărţi şi la informaţie. Este, desigur, foarte trist şi foarte frustrant, şi pentru cei mai mulţi oameni din China este foarte dificil să aibă acces la cărţi şi să le citească. Dar, în acelaşi timp, vremurile lui Mao nu se mai pot întoarce. Dacă cineva chiar vrea să afle despre trecutul Chinei, poate să o facă. Dar ce e trist, şi pentru mine este încă şi mai amar, e că mulţi nu vor să afle aceste lucruri. Şi nu vor să afle pentru că nu pot face nimic în legătură cu asta. Cunoaşterea unor detalii din trecut nu le-ar aduce decît probleme. Acum au o viaţă mult mai bună decît înainte şi unii nu vor necazuri. Din momentul în care vrei să afli mai multe despre aceste lucruri, te îndrepţi deja către o groază de probleme.
 
A.P.: Reveniţi cu regularitate în China. Libertatea de exprimare şi cenzura sînt, în continuare, două mari probleme ale acestei ţări. Credeţi că scriitorii din afara ţării pot schimba cîte ceva din acest punct de vedere?
J.C.: Nu merg foarte des în China. De la publicarea biografiei lui Mao, mi-am pierdut libertatea de a călători fără restricţii în ţara mea natală. Pot să merg să îmi vizitez mama şi am voie să rămîn cîteva săptămîni pe an, ceea ce e minunat, dar nu sînt liberă. Cînd sînt în China, sînt supravegheată şi nu pot să petrec mai mult timp cu mama. Întrebarea care se referă la ceea ce pot face scriitorii are un răspuns cu limite. Ei pot scrie ceea ce cred că este în spiritul adevărului, pot să scrie cu conştiinţa curată, pot să păstreze pe agendă problemele stringente sau să conserve memoria, istoria, trecutul. Putem face toate aceste lucruri, dar nu putem aboli cenzura. Nu putem schimba situaţia problematică a drepturilor omului în China, pentru că numai regimul politic al acestei ţări poate modifica aceste lucruri.
 
A.P.: Ce reacţie aţi avut cînd, acum cîţiva ani, Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost acordat unui scriitor din China, Mo Yan?
J.C.: Nu consider că acest premiu are o însemnătate gigantică sau că este pe atît de semnificativ precum a fost privit de Guvernul chinez sau de alţi scriitori din China. Cred că Mo Yan este un scriitor bun, fără îndoială, dar nu am sentimente aparte pentru rumoarea creată în jurul acestei distincţii.
 
A.P.: Aţi scris doar cărţi de nonficţiune. Vă gîndiţi să scrieţi şi ficţiune, la un moment dat?
J.C.: Nu. În cazul meu, lumea ficţiunii şi a non-ficţiunii se întîlnesc foarte rar. Eu sînt o scriitoare de nonficţiune pentru că iubesc munca de documentare, îmi place să redau lucrurile cu exactitate, cît mai fidel. Nu am acel tip de imaginaţie care îi este indispensabil unui scriitor de ficţiune. Îmi place, în schimb, să am acces la veridicitatea întîmplărilor. În lumea chineză, adevărul relevat de nonficţiune depăşeşte întotdeauna fantezia. De multe ori, cînd am descoperit detalii nebănuite despre o anume situaţie, mi-am spus: "Dumnezeule, nu mi-aş fi putut imagina niciodată aşa ceva!".
 
A.P.: Vă simţiţi acasă în Londra? Vă oferă ceea ce vă este necesar pentru a scrie?
J.C.: Mă simt cu totul acasă în Londra, iubesc acest oraş. M-am îndrăgostit de el din clipa în care am ajuns. Cred că sînt extrem de norocoasă pentru faptul că trăiesc aici, şi îmi repet acest lucru zilnic. Londra este foarte tolerantă, dincolo de faptul că este foarte frumoasă. Cercul meu de relaţii include o lume internaţională, cosmopolită. Am prieteni care sînt români, am prieteni din toată lumea. Ne înţelegem cu foarte mare uşurinţă. Este foarte uşor şi să muncesc, şi să socializez în Londra, iar asta ţine de frumuseţea acestui oraş. Mie Londra îmi oferă contextul în care sînt alături de oameni cu care am afinităţi, un mediu foarte fertil pentru scrisul meu, dar subiectul cărţilor mele va fi întotdeauna China. A lăsat cele mai adînci urme în mine şi este lumea pe care o cunosc cel mai bine.
 
A.P.: Aţi scris această carte de memorii, Lebedele sălbatice, apoi o biografie foarte comentată a lui Mao şi o carte despre ultima împărăteasă a Chinei, Împărăteasa Dowager Cixi, toate cu o receptare critică impresionantă. Puteţi vorbi despre următoarea carte pe care urmează să o scrieţi?
J.C.: Deocamdată nu ştiu despre ce va fi următoarea mea carte. Încă aştept acel moment care să-mi trezească inspiraţia. Cred că ficţiunea şi nonficţiunea au în comun această nevoie de inspiraţie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer