Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Potriviri la 18 ani - Ideo Ideis, 2015


Irina Vasilescu, un interviu cu Sandra Ducuţă

28.08.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Am văzut-o pe Sandra prima oară în cel mai potrivit loc posibil: pe scena Casei de Cultură din Alexandria, la Ideo Ideis 2015, jucând Almost, Maine alături de colegii ei din Trupa AS a liceului Lazăr din Bucureşti. Sandra trece acum în clasa a XII-a. Ne-am întâlnit imediat după festival, în capitală, ca să vorbim despre cum e să fii adolescent şi preocupat de teatru.

Primul lucru, şi-a cerut scuze pentru întârziere, jenată. De curiozitate, m-am uitat la ceas. Întârziase patru minute. M-am gândit, scurt, cam câţi oameni cunosc cărora le pasă dacă întârzie patru minute. Îmbrăcată în culori pastel, discret şi rafinat, şi atât de micuţă, încât aproape mă simţeam prost cu cei 177 de centimetri ai mei, era o prezenţă încântătoare. Treptat, mi-am dat seama că a sta de vorbă cu ea este similar cu a deschide fereastra dimineaţa şi a trage în piept aer proaspăt, în timp ce admiri munţii. E genul de om cu care ai nevoie să discuţi din când în când, pentru igiena mintală - o voce caldă, o atitudine prietenoasă şi o minte surprinzător de lucidă şi organizată comparativ cu ce te-ai aştepta de la cineva care, teoretic, încă are nevoie de permisiunea părinţilor pentru a vedea anumite filme.

Ca majoritatea celor care au luat măcar puţin contact cu Ideo Ideis, este deja îndrăgostită de el. În 2015 a fost la a treia participare, împreună cu trupa. Pare impresionată de dedicarea tuturor celor implicaţi în organizarea festivalului, de cum reuşesc să-şi facă timp pentru fiecare participant ca să îi transmită câte ceva. Crede că le prinde bine multora că s-a renunţat la competiţie, pentru că e prioritar să comunici cu celelalte trupe, nu să te gândeşti la strategii de câştig.
 
Liceenii din Lazăr se întorc de fiecare dată la Ideo Ideis ca să afle mai multe lucruri, să cunoască mai mulţi oameni, să-şi împingă limitele orizontului încă puţin mai departe. Îi bucură că spectacolele lor sunt selectate pentru Ideo, mai ales pentru că îi admiră pe cei care le selectează.
 
Sandra îmi povesteşte că nu se aşteptau ca piesa de anul ăsta să placă publicului atât de mult (când vorbeşte despre Trupa AS, nu se referă la "ea", ci întotdeauna la "ei"). Textul nu a fost uşor, dar a fost aproape de ei, iar regizorul Andrei Gheorghe i-a lăsat să se joace şi să folosească propria abordare - asta i-a ajutat să facă faţă provocării de a lucra cu acest tip de piesă total diferit de ceea ce au mai făcut până acum. Bănuiesc că secretul succesului lor constă în faptul că textul s-a potrivit cu actorii, regizorul la fel, atmosfera spectacolului s-a potrivit cu Ideo, şi urmează să aflu că întreaga viaţă a Sandrei este un lung şir de potriviri interesante...

A început actoria deodată cu şcoala, în clasa I, la Palatul Copiilor. La "admitere", deşi nu se pregătise ca restul copiilor, şi-a amintit o poezioară care a ajutat-o să treacă testul. Profesorul, "un om atât de simplu, calm, cu părul zburlit şi barbă", a fascinat-o din primele zile cu exerciţiile şi căldura cu care lucra cu copiii. Spre deosebire de alţi profesori, nu s-a grăbit să îi arunce pe copii pe scenă ca să satisfacă orgoliile părinţilor, ci a lucrat mult cu ei într-o clasă micuţă. Sandra a ştiut din prima că îi place profesorul şi că îi place "chestia asta".
 
În curând, s-a mutat la o altă şcoală şi "întâmplarea a făcut" să ajungă rapid în cercul de teatru de acolo. A jucat, împreună cu colegii, într-un spectacol despre copii de vârsta lor, despre teme pentru acasă şi năzdrăvănii, potrivit pentru picii de clasa a IV-a şi a V-a. Astfel, nu trebuia să joace lucruri pe care nu le înţelegeau.

 
În clasa a VII-a şi-a dat seama că vrea să dea la actorie. Profesorul ei de tehnologie era într-o trupă de teatru mixtă, cu profesionişti şi amatori, şi a întrebat-o dacă vrea să vină să vadă cum lucrează ei. "Întâmplarea a făcut" ca, la o repetiţie, să nu vină una din actriţe. Regizorul i-a propus Sandrei să citească ea textul, apoi a invitat-o să facă parte din trupă. Juca un rol micuţ, de copil, potrivit ei, în La Lilieci de Marin Sorescu. Treptat, a început să întâlnească din ce în ce mai multe persoane din lumea teatrului. Spre sfârşitul gimnaziului îşi dorea, bineînţeles, să intre la liceul de teatru Lipatti.

Când a picat la admitere, nu şi-a dat voie să fie dezamăgită. Se pare că materia anunţată pentru examen era total diferită de ceea ce i s-a cerut de fapt, iar la liceu au intrat foarte puţine persoane care nu făcuseră gimnaziul acolo. Uitându-se înapoi, îşi dă seama cât noroc a avut că nu a intrat la Lipatti, unde crede că ar fi riscat să-şi neglijeze educaţia. În lipsa opţiunii cu liceul de teatru, tatăl ei vroia să o trimită la Sava, mama la Vianu, aşa că Sandra a decis să meargă pe drumul ei, la Lazăr. Eşecul de la admiterea la Lipatti a făcut-o să stea puţin pe gânduri când a venit momentul să se înscrie în trupa liceului, dar a ales, din nou, varianta potrivită. Se felicită pentru alegere şi pentru faptul că a ajuns să lucreze cu Andrei Gheorghe, "una dintre puţinele persoane care chiar ne îndrumă fără să ne impună, e foarte potrivit pentru vârsta noastră."

Desigur, la anul vrea să se înscrie la UNATC, în ciuda descurajărilor care vin din toate părţile, legate în special de lipsa veniturilor. Are o soluţie pentru asta - încurajată de părinţi, şi-a propus ca, în acelaşi timp, să dea admitere şi la Drept şi, dacă reuşeşte, să facă ambele facultăţi în paralel. Cu siguranţă, nu va fi uşor. "Norocul ţi-l faci şi singur, prin muncă şi mai ales prin cât îţi doreşti. De obicei, când îmi propun ceva, reuşesc."
 
Şi-a propus, în primul rând, să devină un adult care face ce îi place. Şi cel mai mult îi place să înveţe, din fiecare lucru pe care îl face şi de la fiecare om întâlnit. Îşi imaginează cum va avea multe proiecte şi va rămâne deschisă către orice experienţe - cine consideră că nu mai are ce învăţa se opreşte din evoluţie, crede ea.
 
Mai vrea ca, atunci când creşte, să aibă o casă nici mare, nici mică, în care să poată veni cu prietenii după spectacole, dar şi o cămăruţă numai a ei. O bucătărie mare şi o maşinuţă "mică şi cochetă", care să o ducă unde are nevoie - consideră asta o necesitate, nu o fiţă. Oamenii lipsiţi de chef pe care îi întâlneşte în RATB o obosesc şi îi iau din energie. S-a gândit şi la problema traficului - dacă va trebui să petreacă mult timp în maşină din cauza aglomeraţiei, ar putea să-şi repete rolul acolo.
 
Dar să revenim la viitorul mai apropiat - deocamdată, Sandra se pregăteşte pentru clasa a XII-a. În ciuda absenţelor adunate din cauza festivalurilor, a reuşit să le demonstreze profesorilor că nu a lăsat niciodată educaţia pe locul doi, deşi, pe lângă şcoală şi actorie, face şi dans şi coregrafie în trupa de dans a liceului. Îi place să citească şi cărţi "pentru actorie." A terminat de curând Spaţiul Gol de Peter Brooke. Cartea e parte dintr-o listă propusă de Andrei, coordonatorul Trupei AS, pentru membrii care îşi doresc să devină actori.

În ciuda înclinărilor ei evident umaniste, Sandra este la o clasă de mate-info şi îi place - se descurcă foarte bine la matematică, fizică şi chimie. Ştiinţele exacte o ajută să-şi pună ordine în gânduri - şi-a dat seama că "dacă ai hărmălaie (în cap), nu reuşeşti să faci nimic".

Pe lângă disciplină, Sandra a realizat cât de important este ca elevii de vârsta ei să poată să vorbească în public, indiferent de domeniul spre care se vor îndrepta apoi: "Când vrei să răzbaţi într-un anumit domeniu, trebuie să te faci cunoscut într-un anumit fel. Dacă stai acolo doar cu treaba ta şi taci din gură, nu cred că o să reuşeşti foarte mult. Cei care au reuşit cel mai mult până acum, erau «oratori»". Pe lângă a-şi exprima părerile, exerciţiile de la actorie au ajutat-o să se disciplineze - îmi povesteşte că înainte era foarte agitată şi dezorganizată, iar acum încă mai e puţin repezită, dar s-a mai domolit, datorită actoriei.

Unul dintre exerciţiile ei preferate este cel în perechi, în care partenerii se privesc în ochi, iar cineva de pe fundal te ghidează să te gândeşti la partenerul tău de când e mic şi să îş însoţeşti, în imaginaţie, până la sfârşitul vieţii. Seamănă cu conexiunea care se creează în timpul unui spectacol. "Dacă nu ai relaţia asta bine stabilită cu partenerul de scenă, lipseşte »acel ceva»", zice Sandra.
 
Normal că visează să ajungă actriţă. Dar nu oricum. Vrea să ajungă o actriţă în spectacole de la care spectatorii să plece nu doar mulţumiţi, ci cu o lecţie, cu un gând bun sau nou, cu ceva care să îi ajute mai departe. Şi-ar dori să ajute pe cineva, într-un fel sau altul, prin ceea ce face şi îi place. Crede că asta trebuie să facă un actor. Este convinsă de rolul social al teatrului. Din punctul ei de vedere, dacă lumea ar fi destul de deschisă, ar putea să se educe mult prin teatru.

 

Una din problemele care o preocupă mult pe Sandra şi care ar putea fi rezolvată cu ajutorul teatrului este legată de etichetare. Dacă o persoană nu face ce vrem noi sau cum vrem noi, o etichetăm fără să o cunoaştem. E un punct în minus pentru societate să nu-ţi doreşti să cunoşti o persoană. "E păcat, pentru că putem altceva. Putem mult mai mult". S-a tot gândit la cum s-ar putea schimba problema asta, şi crede că o soluţie ar fi mai multe evenimente de tipul celor organizate de Ideo Ideis, inclusiv cele din afara festivalului. Poate astfel, lumea, uşor-uşor, ar începe să fie deschisă, să vrea măcar să încerce.

... se pare că planul Sandrei este, în linii mari, gata. S-ar părea că, până acum, i-a reuşit - momentan, nu există lucruri pe care să trebuiască să le facă, deşi nu-i plac, cum nu există nici lucruri pe care ar vrea să le facă şi nu le poate face. M-am bucurat să văd că, sub pragmatismul surprinzător, există totuşi acelaşi vis de a "salva lumea" pe care îl caut în toţi oamenii şi pe care mă străduiesc să nu-l abandonez. Mă gândesc chiar că, în combinaţie cu realismul care nu-mi amintesc să-i fi caracterizat pe cei din generaţia mea, visul ăsta, aşa vis cum e el, are chiar ceva mai multe şanse de reuşită. 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, 2015
 Toate articolele despre Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu, 2016


0 comentarii

Spacer Spacer