Ora de aur

Ann Leary (n. Lembeck) s-a născut în 1962 în Syracuse, New York. A urmat cursurile Bennington College din Vermont, absolvind în 1982 Emerson College. Aici îl cunoaşte pe actorul Denis Leary, cu care se căsătoreşte în 1989.

În 2005 îi apare volumul de memorii An Innocent, a Broad, iar în 2009, romanul Outtakes from a Marriage. Scrie texte de ficţiune şi nonficţiune pentru publicaţii literare şi reviste culturale şi este prezentatoare a emisiunii de radio Hash Hags a postului NPR.

În 2013, vede lumina tiparului romanul Ora de aur (The Good House), care devine imediat bestseller New York Times. În 2015, romanul este nominalizat la IMPAC Dublin Literary Award. În 2013, FilmNation Entertainment a cumpărat drepturile de ecranizare a cărţii, pelicula urmând să-i aibă, în 2016, pe Meryl Streep şi Robert De Niro în rolurile principale.

Hildy Good s-a născut şi a crescut în Wendover, un orăşel pitoresc de pe Coasta de Est. De zeci de ani, este agentul imobiliar cel mai important din regiunea celebră pentru conacele vechi de pe malul oceanului, la mare căutare printre cei din lumea bună din Boston. Viaţa ei arată perfect: are două fiice, un nepot de doi ani, încheie tranzacţii de milioane de dolari, e independentă şi lipsită de griji. O faţadă care începe să se fisureze din clipa în care vinde o proprietate impozantă familiei McAllister, iar frumoasa şi misterioasa Rebecca se mută în Wendover. Între cele două femei, aparent atât de diferite, se înfiripă o prietenie care o împinge pe Hildy să-şi dezvăluie treptat slăbiciunile. Însă traumele şi defectele ei pălesc pe lângă nevoia obsesivă de afecţiune a Rebeccăi ce ameninţă să distrugă căsnicii şi vieţi. Într-un moment de cumpănă pentru Hildy, sentimentele lui Frank Getchell, un prieten din adolescenţă, se dovedesc providenţiale.

Hildy Good este urmaşa uneia dintre aşa-zisele vrăjitoare condamnate la Salem, iar lumea crede că are puteri paranormale. Însă adevărul e mult mai puţin spectaculos: Hildy e un foarte fin observator al naturii omeneşti. Aşa cum poate judeca imediat dacă o casă are temelii solide sau fisuri ascunse, îi citeşte pe ceilalţi dintr-o ochire. Însă îi vor trebui mulţi ani ca să se descifreze pe sine. Alcoolismul ei bine camuflat e gata să facă ravagii când evenimentele iau o turnură dramatică.

"Un roman perfect construit. Ann Leary are umor şi un excelent spirit de observaţie... iar rezultatul e portretul complex al unei femei care se luptă cu dependenţa de alcool într-un oraş unde nici un secret nu poate fi păstrat la nesfârşit." (The New York Times Book Review)

"Evenimentele dramatice, superstiţiile şi poveştile de dragoste se îmbină în irezistibilul roman al lui Ann Leary." (Redbook)

"Originală, inteligentă şi spusă cu măiestrie, povestea lui Hildy te îmbată şi te dezmeticeşte în acelaşi timp." (People)

"Atitudinea ireverenţioasă şi limba ascuţită a lui Hildy sunt îmblânzite de o vulnerabilitate prin care protagonista devine un martor credibil al lumii în care trăim." (Shelf Awareness)

"Ann Leary a creat un personaj unic." (Jodi Picoult)


Ziua era pe sfârşite, soarele sta să asfinţească. Ultimele raze zăboveau pe vârfurile copacilor, vopsindu-le în roşu, galben şi portocaliu, de păreau nişte torţe aprinse pe cerul albastru-cenuşiu, tot mai întunecat cu fiecare clipă.
- Ce seară splendidă, am zis.
- Da, e ora de aur, a răspuns Rebecca zâmbind.
- Ora de aur?
- Da, e un termen folosit în cinematografie sau în arta fotografică. Am jucat în vreo două filme acum mai mulţi ani - n-ai cum să fi auzit de ele - şi într-unul trebuia să filmez o scenă pe plajă în timpul aşa-numitei "ore de aur". Pentru filmul ăla tâmpit am îngheţat până la os trei zile pe plajă doar ca actorii principali să se poată săruta în timpul orei de aur.
- Vasăzică ora asta de aur e ora asfinţitului?
- Nu, e chiar înainte de apusul soarelui. Sau imediat ce răsare. Este chiar prima sau ultima oră de lumină din zi, aşa ca acum. Atmosfera e deosebită, neobişnuită. Se datorează purităţii luminii, unghiului la care se află soarele şi felului în care coboară spre orizont. Lumina e oarecum filtrată. Ei, sigur, acum, de când m-am apucat de pictură, sunt mult mai atentă la lumină decât eram atunci, când tremuram pe plajă ca să filmăm scena. Sunt zile când nu mă gândesc decât la lumină.

Abia atunci am văzut cu adevărat lumina mişcându-se în valuri deasupra dealurilor din depărtare. Cu capul lăsat într-o parte, Rebecca îşi privea copiii. Părea atât de mulţumită văzându-i cum se zbenguie în ceea ce, cu o vorbă care mă încântase, numise o atmosferă deosebită, acea oră de aur.
- Vezi cum sunt umbrele băieţilor? Toate umbrele sunt lungi, dar nu întunecate. Lumina e mai blândă. Contrastul e mai mic şi totul e învăluit într-o nuanţă aparte, un fel de albăstreală. Ia priveşte culoarea trandafirilor... Ei, da' ce m-o fi apucat? Hai să intrăm, a râs ea.
- E fascinant, am spus. Ora de aur.

În mintea mea am numit-o întotdeauna ora de cocktail. O oră de aur, fără discuţie.

Am luat-o spre casă. Pe treptele de la intrare, patru dovleci scobiţi rânjeau la noi printre dinţii ştirbi, ca nişte smintiţi; feţele şi ochii triunghiulari, acoperiţi de mucegai, se scofâlceau văzând cu ochii sub soarele cald de toamnă.

Văzută din curte, casa arăta mai mult sau mai puţin ca vechea fermă Barlow: o casă albă, în stil colonial, cu obloane negre la toate ferestrele. Abia după ce intrai îţi dădeai seama că fosta căsuţă era acum un foaier deschis, asemenea unei mansarde imense, o cameră frumoasă, cu grinzi la vedere şi duşumele lustruite. Pereţii fuseseră dărâmaţi şi căminul masiv devenise centrul unei camere vaste, fiind înconjurat de canapele supradimensionate, tapisate cu catifea scumpă, în nuanţe de roşu închis şi auriu. Peste tot erau aruncate perne mari şi mici, perne decorative îmbrăcate în mătase în culori vii şi ţesături care păreau a fi aduse din India. Am traversat camera şi am intrat într-un coridor care era un fel de solar cu pereţi şi tavan din sticlă. Pardoseala era din piatră albastră, lucioasă. De-a lungul pereţilor, pe rafturi, se înşirau ghivece de pământ cu plante aromatice şi flori. Într-un colţ era un lămâi.

La capătul coridorului începea partea nouă a casei. Nu era nici prea mare, nici prea mică. Oriunde întorceai privirea vedeai lucruri care păreau să fi fost acolo dintotdeauna şi fiecare se potrivea cu celelalte. Am trecut printr-un hol, pe lângă o mică bibliotecă şi o sufragerie, şi am ajuns într-o bucătărie spaţioasă, vopsită în alb - o încăpere frumoasă şi plăcută. În mijloc era o masă de lucru cu blat de marmură, şi pe ea o sticlă de vin roşu, deschisă, cu două pahare alături. Unul era pe jumătate plin.
- Eu beau roşu, dar, dacă îţi place mai mult vinul alb, deschidem altă sticlă.

De mult nu mi se mai întâmplase să dau de cineva care nu-mi ştia "povestea". De obicei, când mă duc în vizită, oamenii zic:
- Hildy, avem tot felul de băuturi: Cola, Cola dietetică, apă minerală, apă plată...

Rebecca îmi oferise vin într-un mod atât de firesc şi de nevinovat, că am fost cât pe ce să-i spun să-mi toarne un pahar de Pinot Noir, din care bea şi ea. M-am abţinut şi i-am răspuns:
- Cred că deocamdată am să beau un pahar de apă... şi am mormăit ceva despre nişte medicamente pe care chipurile le luam, dându-i de înţeles că în seara aia anume nu beam alcool. Că altminteri beau când mă văd cu cineva, aşa cum face şi ea. Aşa cum fac toţi oamenii cumsecade din lume.
- Am nişte mâncare pe foc, a zis Rebecca. Sper că mănânci carne de vită.
- Da, sigur.
- O las pe Magda să le dea de mâncare băieţilor. Între timp îţi arăt atelierul meu, după care ne întoarcem aici şi mâncăm, a zis Rebecca întinzându-mi paharul cu apă. A mai luat o gură de vin şi mi-a zâmbit din nou, aşa cum ştie numai ea, cu ochii.

Am mai stat un pic de vorbă, aşa că, atunci când am ieşit să vedem atelierul, se întunecase.
- Ar trebui să caut o lanternă, dar e aproape lună plină, a zis ea când am ieşit din casă pe uşa din spate. Sper că nu te deranjează întunericul, Hildy. Brian mă tot bate la cap să pun nişte proiectoare afară, da' eu nu pot să le sufăr.
- Şi pe mine mă calcă pe nervi, am zis.

Şi chiar aşa este. Habar n-am din ce pricină, oamenii care se mută aici, mai ales dacă vin din oraşe mari, ca Boston şi New York, nu se simt bine pe întuneric şi se hotărăsc să-şi lumineze casa şi curtea de parcă ar vrea să fie văzuţi din spaţiu. Mie una îmi place întunericul şi mi-a părut bine să văd că şi Rebecca era la fel ca mine.

Luna, aproape plină, se ridicase roşie şi rotundă deasupra orizontului. În jurul nostru dansau umbre şi lumini. Harry ţopăia pe lângă Rebecca, bucuros de plimbarea pe întuneric. Am luat-o pe o cărare, pe lângă un grup de brazi canadieni, şi am ajuns la o căsuţă care avea un perete întreg făcut din panouri de sticlă. Rebecca a deschis uşa, a bâjbâit puţin până a găsit întrerupătorul şi a aprins lumina. Atelierul avea trei pereţi vopsiţi în alb şi un perete din sticlă. Îmi închipui că ziua aveai de acolo o privelişte minunată spre câmpiile mlăştinoase. Tablourile ei, peisaje marine, erau imense şi păreau a fi lucrate în stilul impresionist abstract. Nu sunt expert în materie de artă, însă fiica mea a urmat Şcoala de Design din Rhode Island şi s-a ţinut o vreme de pictură, înainte să se apuce de ceva care aduce mai mulţi bani - sculptura. (Stă în Brooklyn, împreună cu o prietenă, într-un apartament la mansardă care nu are instalaţie de canalizare. Chiria o plătesc eu.)

Tablourile Rebeccăi erau pline de culori naturale - nisipiu şi nuanţe de albastru şi verde. Am întrebat-o dacă le pictase după fotografii sau în aer liber. Mi-a explicat că pânzele de mari dimensiuni erau pictate în atelier, dar pe unele dintre cele mai mici le pictase afară, acolo unde se termină Wind Point Road.
- E un loc foarte frumos, am zis. Chiar la capătul drumului, aproape de plajă e o casă. E a lui Peter Newbold, ştiai?

Am vorbit fără să mă gândesc şi abia după aia mi-am zis că Rebecca s-ar putea simţi stânjenită fiindcă eu ştiam că e psihiatrul ei, dar ea s-a luminat la faţă când i-am pomenit numele şi a zis: "Ştiu". A scos o pânză mare de undeva, din spate, şi a spus:
- Asta e pictată după o fotografie făcută din curtea lui.
- Ce frumos! am exclamat. Vasăzică ai fost acasă la Peter şi Elise?

N-am făcut niciodată terapie, aşa că atunci nu ştiam dacă e sau nu ceva obişnuit ca pacienţii să se împrietenească cu doctorii. Mi se părea normal ca soţii McAllister şi Newbold să se simtă bine împreună toţi patru şi chiar nu vedeam de ce n-ar fi prieteni.
- Da... ei, de fapt n-am fost niciodată în casă. Făceam fotografii prin apropiere şi Peter a apărut pe plajă. Eram în faţa casei lui, dar nu ştiam a cui este.

Stăteam faţă în faţă cu Rebecca, aşa că mi-am putut da seama că minte. Am crezut că o să adauge ceva, însă ea a tăcut şi şi-a muşcat buza. Apoi a zâmbit:
- Ce s-o mai lungesc? Peter mi-a mărturisit că şi el e pasionat de fotografie şi mi-a dat voie să fac poze pe terenul lui dacă vreau.
- A, asta îmi place mult, am zis apropiindu-mă de o pânză uriaşă pe care o ridicase să mi-o arate.

Nu mă interesa să aflu de ce îmi spusese o minciunică. Tuturor ni se mai întâmplă să spunem o gogoaşă, ce mare lucru? Însă eu n-aş minţi în legătură cu o lucrare de artă a cuiva. Nu spun că-mi place un lucru dacă de fapt nu-mi place. Tac şi gata. Dar tabloul Rebeccăi îmi plăcea cu adevărat. Aproape că simţeam mirosul mării. Era foarte frumos.
- De fapt, fotografia e făcută de Peter, a adăugat Rebecca. Mi-a dat-o când a văzut că-mi place şi pe urmă am pictat după ea.
- Ţin mult la Peter, am zis. E un tip de treabă. Pun pariu că e şi un terapeut foarte bun...

O pândeam pe Rebecca, să văd ce zice, dar înainte să-mi răspundă s-a întors cu spatele, ca să pună tablourile la loc, lângă perete.
- Mda... de fapt, nu pot spune chiar că îmi aplică o terapie. Mi-a prescris nişte medicamente de care aveam nevoie, şi cam atât. Mi-a... da, mi-a schimbat viaţa. În timp am fost la mai mulţi psihiatri care mi-au prescris diverse antidepresive... Doamne, nici nu te cunosc şi îţi povestesc atâtea, a zis întorcându-se cu un zâmbet pe buze.

Îşi adusese paharul de vin cu ea, iar acum l-a luat de pe masa de lucru stropită cu uleiuri colorate şi a sorbit din el. M-am bucurat să văd că îi plăcea vinul. Întotdeauna bag de seamă felul în care beau ceilalţi. Mă bucur să găsesc ceea ce îmi pare a fi un alt amator de băuturi alcoolice. Aveam o bănuială cum că Rebecca a genul meu.
- Nu-ţi fie teamă, am căutat s-o liniştesc. Oamenii îmi spun tot felul de lucruri, dar eu nu bârfesc.

Şi chiar aşa e. Sau, mă rog, nu despre chestiile serioase.
- Păi, nu prea am ce să-ţi spun. Peter mi-a prescris nişte medicamente care mi-au priit. Acum nu mai sunt deprimată.
- Totdeauna am fost curioasă: ce-ţi fac antidepresivele astea? (Fetele mele iau, amândouă. Eu nu vreau să iau pastile.) Cum te simţi după ce le iei? Te calmează? Sau te binedispun?
- De la cele mai multe te simţi ca dracu'. Ca un tâmpit care se zbate prin nămol şi nu ajunge nicicum la liman. Dar chestiile pe care mi le-a dat Peter... m-au făcut să mă simt mai bine, puţin câte puţin. Într-o zi, din senin, am început să simt gustul mâncării. Mâncam o prostioară, o brioşă ori ceva de genul ăsta, şi mi-am zis dintr-odată: "E cel mai delicios lucru pe care l-am mâncat în viaţa mea". De-asta am şi luat vreo două, trei kile. Am prins din nou gustul mâncării.

Aşa era, Rebecca pusese ceva pe ea, dar chiar avusese nevoie.
- Mi se întâmplă să mângâi câinele şi să-mi spun: "Cum de n-am băgat de seamă ce blană moale are? N-am mai atins niciodată ceva aşa de moale".
- Ţi-ar sta bine într-o reclamă d-alea pentru medicamente care te vindecă de orice boală, am zis şi Rebecca a izbucnit în râs.

Chiar că mi se părea tentant. După cum înţelesesem de la ea, te simţeai mereu ca la al doilea pahar. Nici beat, dar nici treaz şi disperat. Pe cât îmi fac eu idee, aşa ar trebui să te simţi tot timpul. Ne-am mai uitat la câteva tablouri şi ne-am hotărât să ne întoarcem în casă şi să mâncăm.
- Ia-ţi paharul, i-am zis văzând că era să-l uite.
- A, da, a zis Rebecca şi l-a luat.

A băut restul de vin din pahar cât a pus mâncarea în farfurii, iar apoi, în timpul mesei, a băut apă, la fel ca mine. Vreau, nu vreau, eu sunt atentă la felul în care beau cei de lângă mine. Mă uimesc întotdeauna cei care pot să bea doar un pahar sau două de vin şi pe urmă trec pe apă. N-aş fi zis că Rebecca e dintre ăştia, da' uite că era.

Când am plecat de la Rebecca în seara aia, am coborât pe Wendover Rise, dar în loc să cotesc spre râu şi spre casa mea m-am hotărât să o iau pe lângă Getchell's Cove, ca să văd cum arată luna deasupra apei. Mai erau câteva bărci amarate acolo. Am recunoscut vechea barcă cu motor a lui Oatie Clarke, barca cu pânze a lui Stein şi cea a lui Weston. Le-am privit cum săltau pe apa care unduia sclipitoare, sub lumina aurie a lunii. Mi-am adus aminte de bărcuţa pe care o ţineam pe vremuri amarată în golf. Mi-o dăduse Frankie Getchell în vara dinainte să intru la facultate Era o bărcuţă cu pânze, atât de veche că fusese aruncată la gunoi, pe care el o găsise, o luase acasă şi o reparase. Peticise găurile din cocă, o vopsise în roşu viu şi mi-o dăruise mie. Ba chiar mă învăţase şi să navighez. Nu cred să se mai fabrice bărcuţe din astea. N-am mai văzut nici una de multă vreme, dar sunt nişte bărci grozave. Are trincă şi velă mare, încap în ea două persoane şi totuşi e atât de mică, încât un singur om o poate manevra fără greutate. Am botezat-o Sarah Good, după o strămoaşă de-a mea şi am petrecut multe după-amiezi ieşind cu ea în larg, eu, în bikiniul vărgat pe care l-am purtat toată vara, Frank, gol până la brâu, într-o pereche de pantaloni lăbărţaţi, stropiţi de vopsea. Abia ne mişcam unul lângă altul în bărcuţă, încurcându-ne în picioarele celuilalt, înjurând şi râzând în timp ce încercam să schimb direcţia ori să merg în zigzag şi mai ales când răsturnam barca, ceea ce am izbutit în mai multe rânduri. Nu e chiar floare la ureche să manevrezi o astfel de barcă, însă Frank m-a învăţat cum să stau în picioare pe derivor şi să mă folosesc de propria greutate ca să o întorc la loc. M-a învăţat cum să mă descurc singură, în caz că nu mai era nimeni cu mine. Aşa am deprins meşteşugul navigaţiei.

Frank şi cu mine ajunseserăm adevăraţi marinari. Nu schimbam prea multe cuvinte, fiindcă nici nu era nevoie. Ridicam pânzele în tăcere, apoi Frank stătea cu spatele sprijinit de pupă, cu braţul sprijinit de cârmă şi cu o ţigară în colţul gurii veşnic zâmbitoare. Eu mă aşezam între pulpele lui groase şi strâmbe; ţineam trinca cu degetele şi ridicam faţa spre soare. N-am avut decât o vară pentru noi. După asta eu am plecat la facultate şi el a plecat la San Francisco, cred. Dar bărcuţa am păstrat-o. Un prieten de-al meu avea o remorcă şi m-a ajutat să o scot pe uscat la sfârşitul verii şi s-o duc acasă la tata, în curtea din spate, unde a rămas toată iarna. Coca ieşea din zăpadă ca spatele unei balene roşii, înconjurată de valuri albe. Scott a venit prima oară la Wendover să mă vadă în vara de după anul întâi. Luam schiful lui Butchie Haskell ca să ajung la locul unde era amarată bărcuţa mea peticită şi, când ne apropiam de ea, Scott, căruia îi plăcea să facă un pic de teatru, ţipa cât îl ţinea gura: "Mamă, ce sprintenă e!" Râdeam ca nebunii şi ne petreceam după-amiaza navigând prin portul Wendover. Vorbeam imitându-i pe Katharine Hepburn şi Cary Grant. Sigur, amândoi ne doream să fim Katharine Hepburn. Poate vă vine greu să credeţi, dar până când Scott nu mi-a mărturisit că e gay, după aproape şaisprezece ani de căsătorie, n-am avut nici cea mai vagă bănuială.