Să nu plângi

Lydie Salvayre, pe numele de fată Lydie Arjona, s-a născut la Autainville, în 1948, dintr-un tată andaluz şi o mamă catalană stabiliţi în Franţa de la sfârşitul Războiului Civil. Copil fiind, într-o comunitate de spanioli de lângă Toulouse, a deprins limba franceză prin intermediul şcolii şi al literaturii.

După încheierea studiilor filologice la Université de Toulouse, se înscrie în 1969 la Medicină, iar după absolvire se specializează în psihiatrie, profesând ani buni la Marsilia. La sfârşitul anilor '70 începe să scrie, iar primele ei texte apar în reviste literare în anii '80. În 1983 Lydie Salvayre se stabileşte la Paris, unde continuă să profeseze, dar şi să scrie, publicând în ritm constant.

În 1990, romanul ei de debut, La déclaration, primeşte Prix Hermès. Este urmat de La médaille (1993), La puissance des mouches (1995), La compagnie des spectres (1997), care a obţinut Prix Novembre şi a fost declarat de revista Lire "Cea mai bună carte a anului", La conférence de Cintegabelle (1999), Les belles âmes (2000), Passage à l'ennemie (2003), La méthode Mila (2005), Portrait de l'écrivain en animal doméstique (2007), BW (2009), distins cu Prix François Billetdoux, Hymne (2011) şi Să nu plângi (Pas pleurer, 2014), pentru care autoarea a fost recompensată cu Premiul Goncourt. Opera sa este tradusă în peste douăzeci de limbi.

Lydie Salvayre, fiica a doi refugiaţi din Spania sfâşiată de Războiul Civil, spune povestea adevărată a familiei sale, aşa cum o deapănă, la nouăzeci de ani, cu o voce ireverenţioasă, Montse, nonconformista mamă a autoarei, contrapunctând-o cu mărturiile lui Georges Bernanos, care asistă în acele zile, în Palma de Mallorca, la teroarea fratricidă.

Nonagenara Montserrat, împuţinată de vârstă şi de boală, rememorează, într-o savuroasă şi lipsită de pudibonderii franceză amestecată cu spaniolă, cele mai fericite şi tragice clipe ale vieţii ei, toate din vara anului 1936, când Spania era scindată între mişcările politice divergente, între ideal şi crimă. La cincisprezece ani, Montse, o fată dintr-un cătun catalan, ajunge în Barcelona revoluţionară, unde descoperă dragostea şi libertatea. Însă euforia începuturilor este întunecată violent de tăvălugul războiului. În Palma de Mallorca, teritoriu franchist, Georges Bernanos consemnează în Marile cimitire sub lună, pamflet publicat în 1938, regresia semenilor săi la stadiul de animalitate şi de acceptare a ororii, sub patronajul unei Biserici care şi-a trădat menirea.

"Cea mai frumoasă carte a lui Lydie Salvayre." (La Quinzaine littéraire)

"Unicitatea acestui roman, care prezintă vara anarhistă a anului 1936 de la Barcelona ca pe un moment de maximă intensitate, o constituie amestecul de universal şi de particular. Universalul este tot ce s-a spus, tot ce s-a ascuns sub tăcere şi tot ce s-a pus la cale la Berlin, la Moscova, la Paris şi în cele două Rome, cea a papilor şi cea a lui Mussolini, pe când spaniolii se omorau între ei; particularul este povestea mamei lui Lydie Salvayre, aşa cum i-a povestit-o în amurgul vieţii ei." (Le Figaro)

"Lydie Salvayre surprinde lenta infiltrare a urii în inima idealurilor care au însufleţit momentele de început ale Războiului Civil din Spania." (Livres Hebdo)

"O capodoperă." (Page des libraires)

"Din zgomotul şi furia primelor zile ale Războiului Civil din Spania se ridică două voci. Una revoltată, a lui Georges Bernanos, care, deşi monarhist şi catolic, denunţă crimele comise în numele idealului naţionalist. Cealaltă, nostalgică, este a mamei autoarei, care evoca insurecţia libertară cu care a debutat conflictul." (Madame Figaro)


Montse, Rosita, José şi Juan ajung în seara de 1 august în marele oraş catalan, în care miliţiile anarhiste puseseră mâna pe putere. Trăiesc cea mai puternică emoţie din viaţa lor. Sunt ore inolvidables^[1], deci mi le recordez^[2], nimic niciodată nu-mi va putea smulge amintirea asta, nunca nunca nunca^[3].

Pe străzi e euforie, bucurie, iar în aer pluteşte un soi de fericire pe care nu o cunoscuseră până atunci şi nici nu o vor mai cunoaşte vreodată. Cafenelele sunt înţesate de lume, magazinele sunt deschise, trecătorii ieşiţi la plimbare par cuprinşi de un fel de beţie, şi totul funcţionează extraordinar, ca pe timp de pace. Numai baricadele rămase încă acolo şi bisericile devastate, cu sfinţii lor din ipsos aruncaţi în faţa intrărilor, amintesc de faptul că bântuie războiul.

Ajung pe Rambla.^[4]

O atmosferă imposibil de descris, îmi e cu neputinţă, scumpa mea, să-ţi relatez senzaţia puternică, vie, care-ţi făcea inima să tresalte. Cred că trebuie s-o fi trăit, pentru a putea înţelege cutremurul acela, şocul, el aturdimiento, la revelación que fue para nosotros el descubrimiento de esta ciudad en el mes de agosto '36^[5]. Corurile, fanfarele, trăsurile cu cai, steagurile de la ferestre, bucăţile mari de pânză întinse de la un balcon la altul, proclamând moarte fascismului, portretele gigantice ale celor trei profeţi ruşi, miliţienii înarmaţi care se împăunau cu câte-o fată la braţ, îmbrăcată în pantaloni, autobuzele cu etaj, decorate cu însemne roşu şi negru, camioane trecând în trombă, pline cu tineri fluturându-şi armele, pe care mulţimea îi aclama, o mulţime care pare luată pe sus de un curent de simpatie, de prietenie, de bunătate, pe care nimeni nu şi le-ar fi putut imagina, oratori înflăcăraţi, cocoţaţi pe scaune care se clatină, ¡Míralos camarada! ¡Van a la lucha, tremolando sobre sus cabezas el rojo pabellón! ¡Qué alegres van! Acaso la muerte les aguarda, pero ellos prosiguen suc amino, sin temer a nada o a nadie^[6], megafoane anunţând ultimele ştiri despre război şi, printre ele, intercalate strofe din Internaţională, reluate în cor de trecători, trecători care se salută cu amabilitate, care îşi vorbesc cu amabilitate şi se îmbrăţişează fără să se cunoască, de parcă ar fi înţeles că nimic bun nu se poate întâmpla decât având fiecare partea lui, ca şi cum toate lucrurile imbecile pe care oamenii le născocesc de obicei pentru a se chinui reciproc, puffff, se evaporaseră.

Mama îmi povesteşte toate acestea în limba ei, vreau să spun în această franceză încâlcită a ei, pe care o mutilează mai bine spus, şi pe care mă străduiesc din răsputeri, continuu, să i-o corectez.

Montse şi ceilalţi trei se îndreaptă acum spre cazarma ocupată de anarhişti, în faţa căreia staţionează câteva camioane, trei jeepuri şi două vehicule blindate. Înăuntru, doi bărbaţi într-un nor de fum îşi aştern pe hârtie entuziasmul revoluţionar la o maşină de scris Remington, în timp ce un al treilea înfige steaguri negru cu alb pe o hartă a Spaniei, prinsă în piuneze pe perete. Prin încăpere se perindă fără încetare tot felul de tineri, unii pentru a afla veşti, alţii pentru a se înrola şi a primi arme, şi, în fine, alţii pentru simpla plăcere de a se bucura de progresul constant al revoluţiei care va schimba lumea de la A la Z, te lo digo^[7].

Un bărbat cu părul dat cu briantină, cum îl purtau cântăreţii în vremea aceea, o ia pe Montse, care ţipă de plăcere, în braţe. Un miliţian cu pistol la brâu şi aer de cowboy îl întâmpină pe José cu o lovitură amicală de pumn şi îl întreabă de unde vine. Din F. Ce coincidenţă! El este din S. Îmbrăţişări frăţeşti. Două fete în pantaloni, cu unghiile date cu ojă roşie, le oferă cu aer mândru ţigări, iar Montse descoperă astfel, cu stupefacţie, că şi femeile care nu sunt curve pot fuma asemenea bărbaţilor, ce proastă am fost, dacă stau să mă gândesc.

Unul din cei doi miliţieni care băteau la maşină îi îndrumă către o cameră alăturată pe uşa căreia stă scris: ORGANIZAŢIA INDISCIPLINEI. Simpla inscripţie le provoacă lui José şi Juan o bucurie de copil.

Un bărbat stă aşezat în mijlocul unui morman de arme şi obiecte militare care fuseseră rechiziţionate dintr-o armurărie din centrul oraşului. Îi primeşte strigându-le triumfal că luarea Saragosei este doar o chestiune de ore. José şi Juan primesc câte o centură militară şi câte o cartuşieră din piele. Şi, deşi aceste accesorii nu le sunt de folos decât pentru a-şi împodobi şoldurile, şi unul, şi celălalt sunt încântaţi la culme, ca nişte copii.

Ies.
Noaptea e frumoasă.
Sunt bucuroşi.
Cred cu tărie că servesc o cauză fără cusur.

Li se pare că trăiesc ceva măreţ. Italianul care o ridicase în braţe pe Montse îi conduce într-un hotel de lux rechiziţionat de CNT şi transformat în cantină populară. Pe faţadă sunt agăţate pancarte pe care sunt scrise naive proclamaţii ale victoriei. Montse, care nu pusese niciodată piciorul într-un hotel destinat miliardarilor şi nici nu ar fi făcut-o dacă nu ar fi fost războiul, intră pe uşa rotativă, învârtindu-se în prealabil de trei ori (ce ţărancă puteam să fiu, dacă stau să mă gândesc!), rămânând cu gura căscată în faţa luxului pe care îl descoperă aici: candelabre de lux cu ornamente de cristal, oglinzi de lux uriaşe, cu margini aurite, mese din lemn de lux, sculptate cu ornamente florale, şi veselă de lux, din porţelan alb garnisit cu fir de aur, nu-mi mai reveneam, spune mama, eram luită, ul zic eu, cum ul?, uluită, eram uluită în faţa acelor bogăţii.

După ce au mâncat doradă proaspătă cu garnitură de orez, mama, care nu gustase în viaţa ei alţi peşti decât sardinele sărate şi uscate în butoiaşele de la Maruca, aşadar, după cina de neuitat din hotelul de cinci stele, mama pleacă împreună cu ceilalţi trei spre o cafenea de pe Rambla.

Ciupeşte-mă.
Spune-mi că nu visez.
Îmi ziceam: spune-mi că nu se va sfârşi niciodată, îmi povesteşte mama.

Intră în cafeneaua Estiu, care fusese trecută în proprietate colectivă ca toate celelalte din oraş. Mama încă ţine minte că pe un panou mare de deasupra tejghelei stătea scris că nu se accepta bacşiş.
Gata cu pomenile, nişte porcării.

Horacio, chelnerul care, în urma recentelor evenimente, renunţase la papion în semn de protest, dar nu şi la şorţul alb şi la şervetul de pe braţ, face slalom printre mese cu graţia unui toreador.

Pentru prima dată în viaţă Montse dă peste cap o copita^[8] de Anís del Mono. Spune Arde. E bun. José şi Juan râd de strâmbăturile ei.

Ce gust bun are viaţa!

Pentru prima dată în viaţă Montse aude limbi străine, e o bucurie a sufletului. Se afla acolo o mulţime pestriţă, formată din tineri veniţi din toate colţurile lumii pentru a susţine armata republicană: americani de două ori mai înalţi decât fratele ei, englezi cu piele albicioasă şi cu buze trandafirii (muy feos - foarte urâţi), italieni cu părul strălucind, elveţieni, austrieci, francezi, nemţi, ruşi, unguri, suedezi. Se vorbeşte tare (nu se ştie de ce, spaniolii cred tot timpul că au de-a face cu surzii), se fumează, se râde, sunt beată, toţi se tutuiesc, deşi nimeni nu se ştie cu nimeni. În tot acest jaleo, în acest vacarm, ce cuvânt formidabil, scumpa mea!, în vacarmul discuţiilor, al hohotelor de râs, al acelor Me cago en Dios aruncate la fiecare cuvânt şi al cioc-cioc-ului de pahare ciocnite, se ridică dintr-odată un glas, o voce solemnă şi uşor palpitândă.
Lidia, dă-mi un lichior de anason, scumpa mea.
La ora asta?
Por favor hija mía.^[9] O picătură. Un strop.
Cum eu ezit,
O să mor ca mâine şi tu nu vrei să mă laşi să beau un lichior?

Îi aduc mamei un păhărel cu lichior de anason şi mă aşez din nou alături de ea.

Dintr-odată, duce ea mai departe povestea cu fior retrospectiv (Ţine-mă de mână! Ţine-mă!), un tânăr, stând în picioare, foarte recto^[10], începe să recite un poem. Un francez, scumpa mea. Îşi spune versos^[11] care hable^[12] despre mare. E frumos ca un zeu. Are mâini de fată şi haine cum poartă artiştii, îl văd de parcă ar fi fost ieri. Nimeni nu mai spune nimic. Toată lumea îl ascultă. La sfârşitul poemului, sala s-a rupt de aplauze. În timp ce mama, în fotoliul ei de la fereastra care dă spre curtea şcolii, rămâne pentru o clipă visătoare, nu mă pot împiedica să mă gândesc la poetul ininteligibil, stâlp al colocviilor elevate din domeniul literaturii, pe care m-am dus să-l ascult ieri-seară din pură curiozitate, ca să mă-nvăţ minte, şi care, după ce ne-a trântit un poem interminabil în care repeta fără încetare că omului i s-a dat un înainte şi un înapoi (aaa... păi zi aşa! zi aşa!), a vrut să-şi dea aere, subliniind riscul major pe care şi-l asumase scriindu-l, vai-vai.

După toată acea tulburare, după acea tăcere imaculată, născută din frumuseţea unui gest, discuţiile se aprind din nou în cafeneaua unde Montse şi cei trei sunt încă aşezaţi la masă. Mai întâi se reiau subiectele înălţătoare, căci alcoolul înflăcărează sentimentele sublime, ca mai apoi, uşor-uşor, să se ajungă la teme din ce în ce mai fără perdea şi mai scabroase (mama începe să râdă numai amintindu-şi de ele).
Viaţa e plină de bucurie, îmi spuneam iubesc viaţa, îmi zice mama.