Voi fi acolo

Cea mai cunoscută scriitoare coreeană, autoarea romanului Ai grijă de mama (2008), tradus în peste treizeci de limbi şi multipremiat, Kyung-sook Shin, s-a născut în 1963 la Jeong-eup, în provincia Jeolla. A absolvit cursurile Institutului de Arte din Seul. Face parte din "generaţia 368" (sampallyuk sedae), a celor care, născuţi în anii '60, au urmat studiile universitare în anii '80, perioadă tulbure în istoria Coreei, dominată de proteste sociale în care tinerii studenţi de atunci s-au implicat activ, având un rol decisiv în tranziţia de la dictatura militară la o guvernare democratică. Fiind martora evenimentelor din anii '80, Kyung-sook Shin se foloseşte adesea în romanele sale de acest context istoric pentru a investiga traumele şi conflictele interioare ale personajelor.

A debutat în 1985 cu volumul de proză scurtă Poveşti de iarnă, pentru care a primit Premiul Munye Joongang, impunându-se definitiv pe scena literară prin lirismul elegiac şi adâncimea psihologică a povestirilor dintr-al doilea volum, Aici era cândva o orgă (1992), recompensat cu Premiul Hankuk Ilbo. Shin a publicat şapte romane, printre care Tristeţe profundă (1994; Premiul Hyundae), Camera singurătăţii (1995; Premiul Manhae, 1996; Prix de l'Inaperçu, Franţa, 2009), Violet (2001), Yi Jin (2007), Voi fi acolo (2010; tradus în 2014 în engleză şi bucurându-se de critici excelente în Marea Britanie şi peste Ocean), precum şi şase volume de povestiri: Mâncătorii de cartofi (1997), Câmpurile de căpşune (2000), Dangătul clopotelor (2003) etc. I-au apărut, de asemenea, mai multe volume de nonficţiune.

Kyung-sook Shin este una dintre cele mai apreciate scriitoare contemporane şi autoarea coreeană cu cel mai mare succes în afara graniţelor ţării sale. Rapiditatea cu care s-au impus în Coreea romanele şi volumele de povestiri publicate de ea i-au făcut pe criticii literari să vorbească despre "sindromul Kyung-sook Shin".

O poveste despre maturizare, cu dramele şi suferinţele ei, despre prietenie şi dăruire, dar şi un roman al primelor iubiri, Voi fi acolo urmăreşte destinele a patru tineri în perioada de frământări sociale din Coreea anilor '80. Împreună cu prietenii ei, Myeong-seo, Mi-ru şi Dan, studenta la arte Jeong Yun încearcă să dea un sens vieţii într-o societate încă marcată de dictatură. Tragediile personale, exacerbate de anomaliile istoriei, îi împing pe Mi-ru şi pe Dan la gesturi extreme, iar cicatricile procesului de maturizare rămân mereu dureroase pentru ceilalţi doi tineri. Călăuza pe drumul personal al fiecăruia este profesorul Yun, a cărui figură luminoasă le veghează destinele, iar boala mentorului este cea care îi va readuce, după ani şi ani, împreună.

După opt ani de tăcere, un telefon primit de Yun de la fostul ei prieten, Myeong-seo, reînvie amintiri din timpul studenţiei şi redeschide răni vechi. Cu pătrundere intelectuală şi un lirism bine dozat, ea revizitează momentele determinante ale anilor săi de formare: moartea mamei, relaţia profundă cu profesorul de literatură acum grav bolnav, exaltările primei iubiri, protestele studenţeşti, prietenia ca remediu pentru singurătate şi disperare. O parabolă care prin repetiţie devine simbolică este cea a Sfântului Cristofor, văzută aici prin prisma literaturii şi a artei ca mod de salvare şi supravieţuire. Printre autorii ale căror scrieri sunt citate se numără Emily Dickinson, Rainer Maria Rilke, Francis Jammes şi Paul Valéry.

"Romanul se citeşte pe nerăsuflate, într-atât de captivante sunt talentul scriitoarei de a povesti dimpreună cu ştiinţa ei de a dezvolta temele şi de a construi personajele." (New York Times Book Review)

"Voi fi acolo este o poveste obsesivă a complicaţiilor tinereţii, care va captiva cititorii de pretutindeni." (The Independent)

"Shin scrie minunat despre intimitate şi năzuinţele celor însinguraţi... Voi fi acolo este o operă literară strălucită despre puterea artei, despre prietenia şi empatia care dau sens vieţii oamenilor." (Los Angeles Times)

"Îmi doresc ca romanul acesta să fie privit mai degrabă ca o carte cu o notă optimistă, şi nu ca una încărcată de pesimism, şi să fie citit mai degrabă ca o poveste de iubire decât ca o poveste tristă." (Kyung-sook Shin)


Primul curs la care am intrat după ce m-am întors la facultate a fost cel al profesorului Yun.

Din întâmplare, cursul domnului profesor Yun se ţinea în aceeaşi sală ca înainte. Am deschis uşa, am intrat şi m-am aşezat în spate, unde se îngrămădea toată lumea. Venisem hotărâtă să nu stau singură, dar era ciudat să mă uit în ceafa băiatului din faţa mea, aşa că m-am mutat spre fereastră. Cine-i ăsta? Vreun reînmatriculat? Pe ultimul rând era un tip aşezat lângă o fată şi păreau să fie un cuplu. El părea mai mare decât noi. Îl vedeam pentru prima dată, dar în mod straniu îmi părea cunoscut. Era foarte înalt, nu încăpea bine în bancă şi nu ştiu ce vorbea cu fata aceea aproape lipindu-şi faţa de a ei, că la un moment dat s-a întors şi s-a uitat spre mine. Mi-am frecat faţa cu mâinile şi m-am întors la loc. Dar ceva m-a făcut să mă întorc din nou, să-i mai văd o dată. M-am aplecat până aproape că m-am lipit de bancă, încercând să-i văd faţa fetei. Avea ceva ce mă fascina. Dar nici după ce m-am lipit cu obrazul de bancă nu am reuşit să văd cum arată. Părul lung şi negru aproape că îi acoperea în întregime faţa. De câte ori îi spunea el ceva, ea îşi ascundea şi mai mult faţa.
- Yi Myeong-seo!
- Prezent!

Am aflat că îl cheamă Myeong-seo abia când profesorul a făcut prezenţa.

Lucrurile care rămăseseră neschimbate m-au făcut să confund momentul acesta cu acela de demult.

Domnul profesor Yun era la fel de uscăţiv ca acum un an, neschimbat ca treptele de piatră din faţa bibliotecii. Până şi ochii, care îi lăcrimau de usturime când se uita de la fereastră la studenţii care protestau, erau la fel de plini de profunzime şi de pasiune. Cât am fost singură, mi-a fost greu să-mi amintesc cine eram acum un an, dar acum, că mă întorsesem în sala de curs, îmi era foarte limpede, ca şi cum eram acolo tot eu, cea de acum un an. Profesorul Yun striga numele unul câte unul şi trecea mai departe de cum primea răspuns, dar când a ajuns la Meyong-seo s-a oprit şi şi-a ridicat privirea din catalog.
- Tu în ce an eşti acum?

Profesorul Yun a zâmbit şi i-a aruncat o privire peste ochelari.

Myeong-seo s-a scărpinat în cap şi a zâmbit. Deşi era un zâmbet stingher, i se întinsese totuşi pe toată faţa. Nu te puteai împiedica să zâmbeşti dacă te uitai la el. Totuşi, în ciuda zâmbetului lui molipsitor, fata de lângă el nu şi-a ridicat capul. Voiam să ştiu cum o cheamă, aşa că am ascultat cu urechile ciulite cum striga profesorul prezenţa. Am ratat momentul? Profesorul a terminat de făcut prezenţa, dar n-am auzit numele ei. Când profesorul a lăsat catalogul la o parte, m-am uitat din nou la cei doi.

Yi Myeong-seo. Mi-am notat în caiet doar numele tipului care stătea lipit de fată. De mult nu mai scrisesem în caiet vreun nume. În timpul cursului m-am mai uitat de câteva ori la ei şi de fiecare dată am mai descoperit câte ceva despre el: că are părul cârlionţat, că are profilul hotărât, că în timpul cursului învârtea un creion pe degete. Despre ea însă n-am reuşit să aflu nimic. Ea a rămas în aceeaşi poziţie până la sfârşit şi nu şi-a ridicat deloc capul. Am reuşit să-i văd doar nasul pentru o clipă, printre şuviţele negre de păr. Mă încăpăţânam totuşi să-i aflu numele sau măcar să-i văd ochii. Avea un aer care te făcea să te întrebi "Oare cine e fata asta?". Probabil din aceeaşi cauză şi profesorul Yun îşi aţintea din când în când privirea asupra ei în timpul cursului.

Dat fiind că era primul curs din noul semestru, profesorul Yun s-a mărginit la a ne prezenta programa. După ce ne-a indicat bibliografia obligatorie şi pe cea suplimentară, ne-a prezentat o serie de reguli pentru cursul său, care aduceau mai degrabă a ameninţări, de exemplu: dacă întârziem zece minute, nici măcar să nu ne treacă prin cap să mai intrăm la ora lui, dacă nu prezentăm temele cerute de trei ori la rând, picăm automat examenul şi altele. Noi începeam să ne cam pierdem interesul, căci mai auziserăm lucrurile astea şi de la alţi profesori. Unii studenţi chiar începuseră să bage în genţi pixurile şi caietele de pe bănci, crezând că ne apropiem de finalul cursului.

Profesorul Yun şi-a aranjat ochelarii şi pentru o clipă s-a uitat pe fereastră afară. În sală au intrat vocile demonstranţilor care strigau slogane. Totul era exact ca anul trecut. Profesorul a aruncat o privire prin sală şi a spus:
- Aţi auzit de Cristofor?
Cristofor?

Când profesorul a rostit numele, m-am gândit imediat la romanul Jean-Christophe, de Romain Rolland, pe care îl citisem în liceu. Cartea, în zece volume, era viaţa romanţată a lui Beethoven. Era singura carte pe care o citea din când în când verişoara mea, care nu era deloc avidă de lectură, aşa că am citit-o şi eu. Personajul principal, care se confruntă cu multe greutăţi, dar nu-şi pierde speranţa, m-a impresionat profund. Şi, pentru că personajul acesta se născuse într-un orăşel de pe malul Rinului, ajunsesem să-mi doresc mult să văd Rinul într-o bună zi. Eroul cărţii se luptă să se perfecţioneze şi nu renunţă la visul lui, într-o strădanie atât de dramatică, încât e aproape incredibilă. Mi-am amintit cum am citit fiecare volum cu pa -siune şi copleşită de admiraţie faţă de erou şi am strâns la piept cărţile galbene cu titlul Jean-Christophe. M-am gândit că poate profesorul Yun se referea la acest Christophe, din cartea lui Rolland, dar n-am avut curajul să răspund la întrebare. În schimb mi-am îndreptat spatele şi mi-am aţintit privirea asupra profesorului. Aveam sentimentul că eram împreună cu profesorul pe un câmp, în bătaia vântului, şi nu în sala de curs. N-a răspuns nimeni, aşa că profesorul a continuat.
- Cristofor la care mă refer eu este sfântul din legendele medievale europene. Bănuiesc că unii dintre voi merg la biserică. N-a auzit nimeni de el?

Cineva, după ce s-a codit o vreme, a ridicat mâna, dar în ultimul moment şi-a pierdut curajul şi a început prin a spune:"Nu ştiu sigur, dar..."
- Atunci spune-ne ce ştii sigur.

Noi, ceilalţi am râs, de pe margine, la gluma profesorului. Studentul care a ridicat mâna a spus că auzise în copilărie, şi de aceea nu-şi mai amintea foarte bine, de la profesorul de catehism o poveste despre sfântul care l-a salvat pe Isus trecându-l râul în spinare? Era mai mult o întrebare decât un răspuns. Profesorul Yun a dat din cap. După ce studentul s-a aşezat la loc în bancă, profesorul şi-a dres glasul şi a spus cu gravitate că era, într-adevăr, o legendă, după care ne-a măsurat pe toţi cu privirea. Cei care începuseră să-şi adune lucrurile crezând că ora s-a încheiat au ridicat şi ei capetele şi s-au uitat la profesor. Cu mâinile sprijinite de catedră, acesta şi-a început prelegerea.
- O să vă spun povestea Sfântului Cristofor.

Potrivit legendei care a ajuns până la noi, Cristofor era din Canaan şi se spune că era uriaş. Avea o forţă ieşită din comun şi nu se temea de nimic. Aşa că era hotărât să îl slujească doar pe cel mai puternic şi mai impunător om din lume. Dar, oricât a căutat în stânga şi în dreapta, nu a găsit pe nimeni şi nimic în slujba căruia să merite să intre. Era dezamăgit de toţi şi de toate. Dacă stau să vă povestesc totul cu detalii, o să vă plictisiţi, aşa că sar direct la partea cea mai importantă din viaţa lui Cristofor. Dezamăgit că nu găsea o fiinţă pe care să o poată sluji, Cristofor, cu inima frântă, şi-a construit o casă pe malul râului şi a rămas acolo. Îşi câştiga traiul ajutând călătorii să treacă de pe un mal pe celălalt. Era cât un munte şi foarte puternic şi nu avea altceva decât o prăjină, de care se folosea ca să treacă apa, oricât de învolburată era, ca să ducă oamenii pe malul celălalt. Pentru el era un fel de distracţie. Era barcagiul fără barcă, omul care te trecea râul în spinare.

Parcă totul încremenise în momentul acela. În sala aceea în care erau vreo treizeci-patruzeci de studenţi, nimeni nu scotea un sunet.
- Într-o noapte, Cristofor dormea dus când a auzit o voce care îl striga pe nume. A deschis uşa, curios cine putea fi la ora aceea înaintată. N-a zărit pe nimeni. A închis uşa şi s-a întors în pat, dar vocea iar l-a strigat: Cristofor! Iar a ieşit afară şi iar n-a văzut pe nimeni. A treia oară, vocea s-a auzit de parcă era lângă el. S-a uitat în jur, dar nu era nimeni. Cu un sentiment ciudat, Cristofor şi-a luat prăjina şi a ieşit din casă, îndreptându-se spre râu. În întuneric, a văzut pe malul râului un copil. Acesta i-a spus că trebuie să treacă râul înainte de ivirea zorilor şi l-a rugat să îl ajute. Copilul îl ruga cu atâta stăruinţă, încât, deşi era foarte târziu, Cristofor s-a lăsat înduplecat, l-a luat pe umeri şi a intrat în apă. Dar de cum a păşit în albie, apele râului au început să crească şi într-o clipă râul s-a făcut mai adânc decât statura lui Cristofor. Ba mai mult, şi copilul, care la început fusese uşor ca fulgul, acum se făcea tot mai greu, pe măsură ce apa creştea. Greutatea lui, greu de crezut că putea fi cea a unui copil, îi apăsa umerii lui Cristofor ca un drug mare de fier. Apa tot creştea şi copilul îl apăsa tot mai tare cu greutatea lui imensă. Cristofor, care fusese până atunci atât de sigur pe sine, a început pentru prima dată să tremure de teamă că se putea îneca în râu. Ţinându-şi cu greu echilibrul, Cristofor înainta greu, despicând apa cu copilul în spinare, şi în cele din urmă a ajuns pe malul opus. Acolo a pus copilul jos şi a zis: "Era cât pe ce să mor din cauza ta. Eşti atât de mic, dar cântăreşti atât de mult, de parcă aş fi cărat pe umeri întreaga lume. De când sunt aici am trecut râul pe mulţi călători, dar nici unul nu a fost atât de greu ca tine". În clipa aceea, copilul a dispărut şi Isus i s-a arătat lui Cristofor, înconjurat de o lumină orbitoare şi i-a zis: "Cristofor! Ce-ai cărat tu în spinare n-a fost un copil, ci am fost eu, Cristos. De aceea când ai trecut râul, ai purtat într-adevăr pe umeri lumea întreagă".

Profesorul s-a oprit şi s-a uitat la noi. Am crezut că vrea să vadă dacă am înţeles povestea. Ba nu, stai. Poate că a descoperit ceva ce uitase şi el despre Sfântul Cristofor. A tăcut câteva clipe, apoi a vorbit din nou.
- Am o întrebare pentru voi. Voi, cei ce vă aflaţi acum aici, sunteţi Cristofor, sau copilul pe care-l cară el în spinare?

Povestirea profesorului, care începuse ca o picătură de ploaie în vacarmul şi agitaţia produse de cei care aşteptau sfârşitul cursului, ne-a pătruns până la piele, ca o ploaie subită de vară. Prin fereastra închisă de cineva mai devreme a pătruns în sală o rază luminoasă de soare, de sfârşit de vară. Profesorul ne scruta întrebător, dar nici unul dintre noi nu avea răspuns la întrebarea lui. Scandările de afară şi-au făcut iar loc printre noi, pătrunzând prin fereastră odată cu raza de soare. Peste rama ochelarilor, profesorul Yun şi-a oprit privirea caldă şi blândă asupra fiecăruia dintre noi.
- Fiecare dintre voi este deopotrivă Cristofor şi copilul pe care îl poartă în spinare. Toţi vă croiţi anevoie drumul în lumea aceasta primejdioasă, ca să traversaţi râul. Nu v-am spus povestea asta ca să vorbim despre religie. Toţi suntem călători, trecem de pe un mal pe altul, dintr-o lume într-alta. Dar trecerea nu e uşoară, căci apele sunt învolburate. Avem nevoie de ceva de sprijin pentru a putea trece. Acest ceva poate fi literatura sau arta, ceea ce visaţi voi să faceţi. Probabil că acum vă imaginaţi că ceea ce alegeţi vă va servi drept barcă sau plută ca să treceţi pe malul celălalt. Dar, dacă vă gândiţi mai bine, veţi vedea că nu lucrurile acestea vă trec pe voi râul, ci, dimpotrivă, voi le duceţi pe ele în spinare. E foarte posibil ca pe malul celălalt să ajungă în siguranţă doar acela dintre voi care înţelege parabola aceasta. Literatura şi arta nu sunt doar lucrurile care vă vor ajuta să înaintaţi, dar sunt şi cele cărora va trebui să vă dedicaţi viaţa şi pentru care va trebui să munciţi pe brânci.

În clipa aceea nimeni nu se gândea la altceva. Vocea gravă şi aspră a profesorului Yun ne pătrunsese în suflet. Nimeni nu se uita pe fereastră. Până şi băiatul din ultimul rând încetase să învârtă creionul pe degete. Şi fata ridicase capul şi ciulea urechile la profesor.
- Fiecare dintre voi e un Sfânt Cristofor. Tot voi sunteţi cei care veţi trece un copil peste râu. Acesta e destinul vostru, să intraţi în apele repezi ale râului. Chiar dacă apele se umflă, nu puteţi să vă opriţi până nu duceţi copilul pe malul celălalt. Care e cea mai bună metodă de a traversa un râu?

Era o întrebare, dar în acelaşi timp nu era. Vocea profesorului a devenit mai groasă şi mai puternică.
- Cea mai bună cale e să deveniţi Cristofor unul pentru altul. Să treceţi împreună copilul peste râu. Mai mult decât atât, cel care trece râul şi cel care îl ajută să treacă sunt unul şi acelaşi. Voi nu sunteţi doar Sfântul Cristofor, cel care trece râul ajutându-se de o prăjină, fiecare dintre voi este lumea întreagă, dar şi făuritorul ei. Uneori sunteţi Cristofor, alteori copilul şi vă ajutaţi mereu unii pe alţii să treceţi râul. De aceea trebuie să vă preţuiţi şi să vă iubiţi unii pe alţii.

Încrederea care creştea în fiecare dintre noi a început să umple sala. Chiar dacă s-ar fi spart o fereastră în apropiere, în clipa aceea zgomotul n-ar fi putut să străpungă tăcerea paşnică din clasă.