Interludii

După o anumită zi vin zilnic la festival să culeg imagini cu sevă de muzică clasică. Încercarea mea e să fotografiez un sunet, un timp muzical, un ochi tulburat de muzică. Plec în fiecare seară înainte să se stingă sunetele din culise. După ce s-au stins luminile pe scenă, după ce toate instrumentele sunt sigure în placentele lor de metal sau de lemn căptuşit de catifea, mătase şi pluş. Ar fi cam trist să rămîn pînă după ultimul plecat, cu speranţa să mai fotografiez alţi oameni şi alte sunete. Poate chiar să mai aud muzică. Se pleacă pe rând şi tot mai în linişte din spaţiile care au conţinut sunete haotice de acordări individuale, rîsete din glume de relaxare, tensiuni cu iz de perfecţiune, costume lucioase schimbate pe unele cotidian urbane, schimburi de favoruri şi partituri, părţi din filarmonici adunate în jurul unor pahare sau sticle de după concert, coruri dezmembrate. Plec pentru că dacă dau filmul înapoi găsesc întîmplările alinierilor de corpuri, deplasări de instrumente, urechi fericite, piele nebronzată de repetiţii sau tatuată de rebeliune adolescentină, intuiesc copilării vibrante şi maturizări tîrzii, senectuţi, ierarhii neclare şi mult praf de colţ de partitură lăsat în drumurile lor.

Am început să fotografiez la Festivalul Enescu după ce am mîngîiat un violoncel din 1699 şi am atins nepotrivit un altul mai recent, care a scăpat că neatins. Am mîngîiat genunchi de dansatoare trădată de un ligament. Am trecut mai apoi cu ochi fotografic prin cabinele artiştilor care au deschis, pe alţii i-am oprit în senzorul aparatului meu pe holurile sălilor de spectacol. Uneori obosit, alteori încărcat de muzică ascultată prin uşi întredeschise sau prin cortine roşii. M-am bucurat de spaţii ce par secrete şi sunt aşa doar pentru că totul în jurul muzicii se blochează. Timp de zeci de minute totul îngheaţă ca să se producă muzică. Suntem cîţiva vampiri de energie oficial neplătitori: operatorii TV şi radio acreditaţi, personalul administrativ al sălii, îngerii păzitori ai artiştilor, cîţiva impresari şi eu.

Fotografiez ce văd. Un aparat mic. Fotografiez alb negru, în lumini înecate de neoane sau pitite de pereţi înnegriţi cu materiale ignifuge. Înaintea valului de aplauze, după, atunci cînd aurele se schimbă. Cum înaintez în luna septembrie 2013 îmi pare totul mai simplu, rezonez. Fotografiez înaintea valului de prieteni, înaintea valului de fani, înaintea valului de jurnalişti, înainte de pauză, după pauză. Niciodată în concert. Buget de timp: 30 secunde la 7 minute. Nu vreau să tulbur, cel puţin nu acum. Fotografiez oameni care par inabordabili, sau cărora dacă le-ai întrerupe scurgerea timpului muzical ai încălca parcă spaţii sacre. Fotografiez oameni expansivi pînă revin în muzică lor. Oameni retraşi pînă revin în muzică lor. Oameni, nu zei.

Îmi revine în minte o vorbă care spune că nu contează cum fotografiezi ci pe cine fotografiezi. Şi mai bine, uit pe cine am în faţă ca să pot să fotografiez atent la cel ce e în faţă mea. Fotografiez înainte să mă gîndesc la setări şi să ating declanşatorul, înainte să deschid ochiul şi să simt ochii lor, să le urmăresc mîinile, umerii, picioarele. respiraţia, transpiraţia. Inspiraţia. Refuz să număr premiile Grammy şi refuz să le văd listele de concerte trecute şi săli viitoare. Îi iau pe toţi de-a dreptul, ochi, faţă, piele, riduri.

Traduc totul în stil personal, caracter, aura, personalitate. Traduc totul în felul de a-i duce dincolo de ce vor să îmi pară, îi împing să îmi arate ce ar fi dacă nu ar fi tocmai ce par să fie.

Aproape o lună mi-am căutat un eu muzical şi pe mine însumi prin culisele festivalului Enescu, alături de mari muzicieni. Fotografiile rezultate şi alese sunt în albumul Interludii, iar o selecţie a lor sunt expuse pentru doritori la Galeria Galateca pînă în 10 octombrie 2015.

Interludii este un album de fotografie ce include aproximativ 70 de portrete ale soliştilor, dirijorilor şi dansatorilor care au participat în cadrul Festivalului Enescu 2013 şi alte imagini cu membri ai orchestrelor filarmonice şi ai unei companii de dans modern. Interludii conţine portrete de artişti celebri în momentele dintre spectacole transmiţând emoţii şi muzică latentă.