Cumpăr maşină!

După amiază - o bucurie! "Furia galbenă", Renault Symbol-ul meu, e gata! O scot de la service şi trag o raită prin oraş. Merge însă ca dracu'! Şi, de fapt, nici n-a suportat cine ştie ce reparaţii, ci chestii de întreţinere normale, de rutină: schimb de ulei şi filtrul de ulei, filtrul de aer, plăcuţele de frînă (începuse să scîrţîe şi să roadă discul de frînă). I-am schimbat şi cureaua de distribuţie. Cum în peisajul nostru mioritic deal-vale drumurile sînt pline de destule văi, a se citi gropi, a trebuit să verific şi bucşele... capetele de bară, planetarele. Că astea se duc de obicei şi afectează direcţia.

Dar nu merge ca lumea! Şi îmi revine brusc în suflet vechea mea dorinţă de a-mi cumpăra o maşină de ocazie. Nişte prieteni îmi recomandaseră diverse persoane. Am notate în agendă adresele. Hai!

Prima adresă e la dracu-n praznic, undeva la ieşirea din oraş, pe drumul care duce spre Sculeni. Intru într-o curte unde un om spală de zor cu furtunul un microbuz.
- Bună ziua. Domnul Maftei?
- Chiar el, zice şi continuă să dirijeze furtunul cu apă prin toate colţişoarele maşinii. Aştept calm. Omul trebuie să ţină seama pînă la urmă de mine şi se explică:
- Trebuie s-o spăl ca la mama ei, că se urcă unii nesimţiţi, domn'e! Mai răi ca porcii! zice cătrănit.
- Ce s-a întîmplat?
- Se urcă azi dimineaţă unu' în maşină cu un căcat pe talpă. Eu nu l-am văzut de la început. Intră, domn'e, da' nu stă pe loc. Compostează biletu', pe urmă merge pîn' la mijlocul microbuzului cu căcatu' pe talpă, iar se-ntoarce. Lasă urme de căcat pistolocu' şi face o putoare de-ţi cîrneşte nasu' din loc.

În timp ce vorbeşte, domnul Maftei face gesturi cum se deplasa nesimţitul cu biletul în mînă prin microbuz. Mă umflă rîsul.
- Da' nu i-aţi spus?
- Ce să-i mai spun, domn'e, că nesimţitu' a coborît la prima, dar deja puţea a căcat toată maşina. A trebuit să merg pînă la Chicerea cu toate uşile şi geamurile deschise. Se plîngeau călătorii, unii strigau că vor să coboare, alţii mă luau la rost pe mine... Căcarea Troiei, ce mai! Mai bine mă făceam ca soacră-mea, că ea şi-a pierdut mirosul; poţi să te caci la nasu' ei, că nu simte nimic.

Aş rîde, dar omul e cătrănit rău, aşa că schimb subiectul şi ajung la problema mea.
- Aveţi un Chevrolet?
- Am. Nu e voie?
- E voie, e voie. Să-l stăpîniţi sănătos, domnu' Maftei. Am venit la dumneavoastră fiindcă am intenţia să cumpăr un chevrolet. Mare chilipir! Dumneavoastră trebuie să ştiţi. Merită?
- Domn'e, e bună maşină...

Şi, în timp ce ne deplasăm spre un garaj din tablă ruginită din fundul curţii, domnul Maftei îmi înşiră o serie întreagă de calităţi ale maşinii, calităţi pe care te scutesc să le afli, cititorule. Dacă vrei, le găseşti în orice prospect de specialitate.

Îmi bat capul cum să-i sugerez domnului Maftei că aş fi dispus să mă intereseze maşina. Domnul Maftei ajunge la garaj, trage cu greutate uşa şi, dînd cu mîna nişte pînze de păianjen la o parte, zice:
- Asta-i.

Mă uit. Maşina e "pe butuci", desfăcută toată. Şi sînt semne că de mult timp. Peste tot se aşezase un strat subţire de praf. Pe un banc de-a lungul unui perete se văd maţe de cauciuc, bucăţi de ţevi de cupru, cilindri, vincluri de fier, bidoane de ulei, bucăţele de lemn muiate în ulei, parcă rămase de la împărtăşania unui turbulent Zeu Mecanic. Singurul geam al garajului e opac de mizerie, iar uneltele agăţate pe pereţi capătă o patină de hrubă pentru cazne: chei franceze aşezate pe mărimi, ciocane cu capătul rotund şi mînerul acoperit cu izoler-band, burghiuri electrice, şurubelniţe lungi, uriaşe, unelte neştiute, ciudate, îmbucate şi înfiletate, despre care nu voi şti niciodată la ce folosesc. Nişte dîre peltice de lumină se strecoară înfricoşate din tavanul mînjit de funingine, prin pînzele de păianjen îngreunate şi zdrenţuite de zgură, şi scormonesc în van rămăşiţele tuturor elementelor de pe banc. Lumea de aici e moartă: fragmente de automobil răscrăcărate, dezmembrate, un motor zbârlit ca o inimă hăcuită din trup. Se vede că Dumnezeul Mecanic, plictisit de lucrul mecanic ori de lucrul Său Dumnezeiesc, lăsase totul descompus, vraişte. Şi plecase. Lumina acestei epifanii rebutate se cufundă într-o găleată unsuroasă cu apă neagră şi tremură tulburată, voind să scape de aici (Uf! Bine c-am dus la capăt şi pasajul ăsta: dă bine la criticii literari).
- De cînd o aveţi aşa?
- De vreo două luni. Voiam s-o pun la punct, da' nu prea am timp, domn'e. Că te fugăreşte ăştia...
"Da, domnule, trebuie să-mi actualizez agenda", mă gîndesc. După vreo zece minute, în care ascult politicos şi cu mintea dusă explicaţiile domnului Maftei, plec cu punga goală, cum se zice. Asta dacă nu punem la socoteală povestea cu căcatul.