01.10.2015
episodul 2

cu Mona, Anouk şi Ileana, la Taifas în curte, adevărul cum s-a întîmplat

- Orice fată are dreptul la secrete.

Mă uit la ea aproape cu milă, ce secrete poate avea o 'fată' care lucrează 10 ore pe zi, are doi copii şi la ora nouă seara face cina pentru şase persoane, că îi vin şi socrii la masă.

Ileana e mai mult exasperată decât mirată.
- Spune-ne măcar că nu eşti iar însărcinată! N-aş mai putea suporta încă un copil.

Ileana nu are copii, nu şi-a dorit niciodată, are o relaţie deschisă cu soţul ei. Măritată şi fericită de 22 de ani. Anouk e contrariată dar încă senină.
- Ah, nu! - Mona e evident tulburată - sunt îndrăgostită!

Mila din ochi nu mă părăseşte:
- Fată dragă când ne-ai spus că şeful tău are două amante ai fost cel mai aproape de a ne spune un secret pe care să nu îl ştim.

Mona e încă îndrăgostită de soţul ei, Matei, care abia dă pe acasă şi când dă, seara târziu, stă lipit de o tabletă cu bursa din New York sau Tokyo.
- Nu de Matei - spune în şoaptă Mona.

Întâlnirea cu fetele devine interesantă. Cerem tequila, chelnerul ne aduce cu un zâmbet complice care parcă spune că în curând se va aşeza şi el la masa noastră, să glumească cu noi.
- Spune dragă, nu ne mai fierbe! Ileana şi-a apropiat scaunul involuntar de al ei şi mie îmi vine să fac la fel. Vorbesc dintr-un impuls, e o idee de mult între noi:
- Întâlnirea asta a noastră este ora de libertate, mereu a fost aşa doar că nu i-am spus în vreun fel, ne-am spus orice şi tot ce ne-am spus a rămas la masa asta. Libertatea de a uita pentru o oră viaţa de afară. Mona dă uşor din cap, Ileana aproape ţipă:
- Da, domnule, da, numai spune odată că explodez, aţi făcut sex? Doamne - zice şi se uită la mine - îţi dai seamă că pe undeva noi două suntem de vină, cu tot ce am povestit de-a lungul anilor - dar pe urmă tot ea râde - slavă Domnului, credeam că vei continua cu copiii şi socrii toată viaţă.
- Staţi! Promiteţi-mi...
- Lasă prostiile astea, spune odată! - strig şi eu prinsă evident de povestea ei, care nu e o poveste ci o propoziţie, deocamdată ştim că Mona iubeşte şi putem deduce doar pe cine nu iubeşte Mona.
- Sunt disperată! Îşi lasă capul pe masă şi ora noastră de libertate, nenumită între noi până acum cinci minute, pare acum chiar să conţină un prim secret.

Ileana face semn chelnerului să mai aducă un rând de tequila. Îl bem în tăcere, dar tensiunea e la maximum.
- Acum o săptămână în şedinţa de dimineaţă a apărut noul CEO - vocea i se voalează.
- Şi? Era Jude Law?
- Nu, era Vlad.
- Vlad? - ne întrebăm amândouă în acelaşi timp.

Anouk pare absentă dar aşa e ea mereu, ochii îi sunt însă aţintiţi pe Mona şi tot ea vorbeşte spre surprinderea noastră:
- Vlad who? Iubitul din tinereţe, primul amant? Mona eşti îngrozitoare, ori spui tot ori taci, dar acum e prea târziu să taci, vorbeşte, pentru numele Domnului!
- Iubitul din tinereţe.

Mie îmi scapă linguriţa în cafea, pătez totul în jur, inclusiv bluza mea, chelnerul vrea să se apropie dar Ileana îi face un semn violent şi băiatul terorizat pleacă.
- L-am văzut în sala de şedinţe s-a uitat la mine şi am avut impresia clară că îl ştiu de undeva. Era el, bărbatul vieţii...
- Bărbatul vieţii era Matei - spun, dar deja fără mare convingere.
- De Matei m-am îndrăgostit, pe urmă m-am gândit că e fără îndoială bărbatul vieţii mele fiindcă ne iubeam şi eram fericiţi, dar când Vlad s-a uitat la mine am simţit cum ceva în mine spune \'el este\'. Am simţit ca un soi de nebunie care m-a cuprins, era el exact aşa cum l-am visat mereu.
- Şi?
- Şi pe la şapte seara am intrat la el în birou, se însera şi nu aprinsese lumina.
- Ai făcut sex cu un bărbat pe care l-ai cunoscut dimineaţa, cu directorul tău, la el în birou?

Mona, însă, e chiar imaginea tristeţii, nici urmă de glumă pe faţa ei.
- Nu, atunci mi-am amintit.

O privim cu uimire cum îi curg lacrimile pe obraz.
- Ce ţi-ai amintit? - spun şi îmi vine să o scutur să termine cu lacrimile şi să vorbească.

Dar în mijlocul acelui moment de foc intră Matei, parcă şi mai aerian, Mona îşi şterge lacrimile pe furiş, mă întreb dacă Matei a văzut ceva dar pare în continuare de netulburat. Mona ne sărută şi şopteşte:
- Pe data viitoare! Ora de libertate! - spune înainte să dispară.

Ne uităm prostite după ea, aş vrea să spun că viaţa e dreaptă dar nu e, aştept o iubire ca asta de o viaţă şi se îndrăgosteşte Mona care e deja îndrăgostită, dar se pare că pentru ea iubirea nu este chiar evenimentul fericit care ar fi pentru mine. Anouk pune mâna pe telefon să îi povestească şi Claudiei, cea dintre noi care lipsise. Iar eu mă întreb dacă poate fi, oare, iubirea asta pe care toţi o pândim, iubirea perfectă, unică, o calamitate?

Victor spune

- Acum cinstit, despre ce aţi vorbit azi?

Adevărul nu mă avantajează şi el mă cunoaşte. Îmi vede ezitarea.
- Înţeleg că una dintre voi chiar l-a găsit pe bărbatul ideal. Sau e pe aproape.

Râde mulţumit, dar se opreşte să mă privească atent, chiar prea atent.
- Asta e tare - spune - tu!?
- Eu ce? - îl întreb fără să înţeleg.
- Tu l-ai găsit! Sigur că tu, Ileana e Ileana, Mona e doamna cu sacoşe, îndrăgostită de bărbatul ideal în curs. Anouk nu caută aşa ceva, tu?

Zâmbesc pentru că e mai puţin relaxat decât ar vrea să pară. Mă întreb dacă e speriat că m-aş putea gândi că ar fi el sau, din contră, că nu ar fi el. Imposibil de aflat, poate un pic din amândouă.
- Raţionamentul e corect, doar că viaţa bate matematica, de fapt datele tale sunt false, în spatele sacoşelor este chiar o femeie, care se pare că are succes mult mai mare decât pantofii mei Louboutin.

Victor rânjeşte satisfăcut, e mulţumit că a avut dreptate, femeile într-adevăr vorbesc despre bărbatul ideal dar vestea cu bărbatul ideal a fost găsit de Mona este interesantă în sine.
- Mona? spune ca şi când ar fi găsit o preţioasă informaţie.

Tace.
- Taci? - îl întreb - acum taci?
- Încerc să mi-o imaginez fără sacoşe, e un efort prea mare. Dar acum că mă gândesc cu adevărat şi ţin cont de toate datele, cum spui tu, îmi dau seama că am greşit pentru că pe ea nici măcar nu am pus-o la socoteală. Sigur, e firesc, e logic, ea are cel mai tare nevoie de aşa ceva.
- Socoteala asta a ta este cu adevărat personală. Ca să ai tu dreptate mereu.
- Nu, e logică pură, culmea nu excluzându-vă pe voi ca să rămână doar ea, ci spunând de la început că ea este împricinata. Între sacoşe, doi copii, un soţ cam infantil, cu serviciul acela infernal pe care îl are, ea e cea mai disperată...
- Vouă nu vă plac femeile disperate, de câte ori ai spus că exact de ele fugiţi.
- De femeile disperate să îl găsească pe acel bărbat ideal, cele care îl văd în tine la prima întâlnire, convinse că l-au găsit pentru că pe bunica dinspre mamă o cheamă Maria, ca pe a ta dinspre tată, un semn de potrivire imens, astral, acestea sunt de obicei cele care se descurcă singure şi nu înţeleg cum nu reuşesc să găsească un bărbat când viaţa, în rest, e atât de simplu de controlat. Dar există femeile disperate care au nevoie de un cavaler şi o arată, nu pot ieşi singure din impas şi atunci se găseşte un bărbat care îşi asumă sabia.
- Şi voi ştiţi toate astea? Aveţi un soi de carte secretă care se dă când depui jurământul de bărbat.
- Poate nu aşa clar dar există un simţ pe care dacă îl interpretezi, asta da. Nu cred că mulţi încearcă să îl descifreze dar instinctiv ne ferim de unele şi ne plac celelalte.
- Şi siliconatele.
- Cu ele e altă poveste dar oricum să ştii, dacă eşti în căutarea bărbatului ideal, că niciun bărbat nu se uită mai mult de o clipă la pantofi şi habar n-are dacă sunt Louboutin, dar privesc cu admiraţie funduleţul pe care îl ridică pantofii de zece centimetri, cât sunt zece centimetri?

Pleacă încercând să găsească cât sunt zece centimetri şi să se decidă dacă sunt suficienţi pentru un "funduleţ" de privit.


(va urma)

0 comentarii

Publicitate

Sus