- Şi ce le zicem? Tu chiar vrei să facem casă acolo? E cam ţigănie. N-ai curte. Stăm atâţia într-o casă.
- Da. Păi suntem aproape de şcoală. Şi de parc. Şi suntem toţi acolo.
- În fine, zise el, ridicând-se din pat doar pe jumătate. În urma lui perna răsuflă cald ca un piept obosit. Te duci să te îmbraci? Hai, du-te tu înainte, că stai o grămadă în baie. Nu ştiu ce-ţi tot faci. Petreci o grămadă de timp ca să te faci mai urâtă decât eşti.
Cu un oftat scrâşnit, femeia îşi îndreptă mijlocul cu podul palmelor şi-i aruncă lui Nelu o privire de foc. I-ar fi zis-o, sigur ar fi zgâriat aerul cu obidă, toate nedrăgălăşeniile astea ale lui i se strângeau în stomac ca o sacoşă plină cu bolovani de râu, dar de data asta tăcu. Simţi însă, pe buza de sus, cum aerul din nas devenit dintr-o dată foarte fierbinte, îi toropea perişorii blonzi din mustaţă.
Mâine e ziua lui Tata. Tatăl ei. Nu au fost niciodată foarte apropiaţi şi asta îi lăsase mereu în ochi o beznă derutantă, moale.
Pentru că e duminică, îi chemase la o friptură. La ei. Venea şi frate-su. De fapt, de asta se duceau ei mai mult.
- Auzi? Îi ducem tricoul ăla care ţi-e mare? Şi-i mai luăm din drum o sticlă de ceva, da? Mai mult pentru sine: intrăm la Billa.
Nelu mormăi imperceptibil din aceeaşi rână leneşă în care îl lăsase. Butona telecomanda înainte şi înapoi. Înapoi şi înainte. Opri pe TVR2, la o emisiune despre pescuit, o reluare, după câte se pare, pentru că tipul din televizor era înfofolit bine şi pescuia la copcă. Cu ochii în ecran, Ana îşi luă din şifonierul cu uşa în doar două balamale un maieu cu dungi. Simţi cum o picătură de sudoare îi ieşea din sutien, ca o lacrimă sărată. Până să-i ajungă pe şold probabil că deja se evaporase.
- Doamne, ce cald e!
Bărbatul se ridică de tot, pe marginea patului. Luă o sticlă de apă plată de lângă noptieră şi începu să bea cu gâlgâituri mari, în salturi. Anei i se strânseră ochii, zgomotele astea fizice, minore, repetitive îi făceau sângele să-i scârţâie prin vene ca o furculiţă mânuită prost pe suprafaţa unei farfurii.
- Hai, du-te şi tu la baie. Eu am terminat.
Nelu se uită la nevastă-sa absent. Era in chiloţi, îşi trăgea maieul peste cap cu mişcări rigide, să nu-şi şifoneze părul cocoţat în vârful capului, ca o balerină. Nu prea mai era ea balerină de multă vreme, anii, nu mulţi, doar treizeci şi trei, i se topiseră prea groşi în pulpe şi pe burtă.
Cu mişcări încete şi fără vlagă, Nelu o porni spre baie. Nu ajunsese înăuntru când slobozi din maţe un zgomot, după care începu să râdă tare, ca de o glumă bună. Ana trânti uşa de la cameră în urma lui.
*****
Au dat întâi un ocol blocului, Ana strânsese într-o punguliţă câteva oase de la puiul prăjit din seara trecută, pe care nu le-a aruncat de la balcon, de teamă să nu se împrăştie. Le puse Negruţei, tomberoneza brunetă, înspicată cu alb pe la tâmple. Fătase toamna trecută patru pisoi tărcaţi, care au murit toţi, unul câte unul, călcaţi de maşinile de pe bulevard. Ana i-a plâns pe fiecare în parte cu lacrimi mari cât broboanele de strugure ceasla.
*****
- Îţi pun o ţuică? Sau bei o bere întâi, întrebă Tatăl îmbrăcat în tricoul primit cadou, care îi ascundea elastic burta ca o minge perfect umflată. Mirosea puternic a colonie tare şi a ţuică, din care ciugulise pe ascuns încă de dimineaţă.- Puneţi-mi o ţuică. E de prună? zise moale Nelu.
- Da, mi-a adus-o Ninel de la munte. E făcută de el, vezi ce galbenă e? ridicând mândru sticla pe jumătate goală.
- Hai noroc. Şi la mulţi ani!
- La mulţi ani! Ura! Tu nu bei, Ana? Acuma te-ai găsit să faci nazuri, de ziua mea? Mamă! spre soţia invizibilă din bucătărie, mai adu tu nişte păhărele d-astea mici!
- Ţuică pe căldura asta? Nu ştii că eu nu beau tărie? Ai uitat cum am vomat ultima dată? Să vină şi Dan cu Gabi. Noi avem să vă spunem ceva... încercă Ana timidă să crape deja portiţa, fără scârţâit.
- Cum să uităm, hahaha, făceai ca o capră! se animă Nelu, rumen dintr-o dată şi asudat pe la toate încheieturile.
- Nu scapi vreo ocazie! mârâi Ana zgrunţuros.
*****
- Uite, măi, începu Ana afânând cuvintele, noi, aruncând spre Nelu o privire ca un voal, avem ceva de vorbit. Cu voi toţi.Dan, fratele mai mare al Anei, ungea o felie de pâine cu icre. Erau icre făcute de Mama, cu miez de pâine albă, înmuiat, şi cu multă ceapă. Icre ceauşiste, cele mai bune de pe lumea asta.
Soţia lui, Gabriela, tăia în farfurie o feliuţă de caşcaval pe care împrăştiase înainte o grămadă de piper, dintr-o broască ţestoasă ceramică. Broasca ţestoasă avea şi o pereche, plină cu sare. Erau făcute în aşa fel încât se îmbinau perfect una deasupra celeilalte, într-o poziţie care ar trezi întrebări copiilor. Şi în timp ce începuse să vorbească, gândul Anei balansa în jurul acestei imagini, cu două broaşte ţestoase, naiv pictate, pe masa din sufrageria părinţilor ei.
*****
- Noi nu mai putem sta în garsonieră, vrea soacră-mea să o vândă şi Nelu nu se înţelege deloc cu ea. Dar ne-a promis cinci sute de milioane din ce ia pe ea, şi am vrea să facem etaj aici, la voi. Trebuie şi consolidare la pereţi, şi aici sus, cu plasă, cum ai făcut tu Dane jos la tine. Că nouă oricum ne rămâne etajul de la voi, nu-i aşa Tată?Uşa dintre dormitor şi sufragerie se trânti deodată cu putere, întrerupând şovăirea Anei. Erau geamurile deschise în toată casa şi un vânt iute şi rece, nefiresc de capricios pentru o zi de iulie, se înfăşură uscat, împrăştiind şerveţelele de pe masă în toate pârţile.
- Păi cum mă, Ana, să vă rămână vouă etajul? plescăi Gabriela ascuţit, scuipând în tiradă bucăţele minuscule de piper si caşcaval. Adică Dan nu are niciun drept de la părinţii lui?
- Ba da, dar voi aveţi parterul...
- Parterul nu e de la părinţii lui! Parterul e de la Nana!
- Păi şi Nana nu aşa a zis? Când a vorbit cu Mama şi cu Tata? Că rămâne Dan jos şi eu sus?
Cu vocea tot mai slabă:
- Tată? Nu aşa mi-ai zis? Că-mi laşi mie etajul? Aşa am vorbit! Nu? Tată?!
Tatăl părea că încearcă să descurce nişte gânduri pe care nu le gândise vreodată. Se fâstâcea în tricoul prea strâmt şi parcă îi ieşea ţuica prin toţi porii. Roşie şi rumenă. De la munte.
Îşi reglă vocea ca şi cum ar fi urmat un discurs care i-ar fi strivit pe toţi în picioare. Însă urmă doar linişte. O linişte în care se auzea miorlăind grav afară motanul bătrân şi flămând.
- Mamă?
- Ana, eu vreau să vă înţelegeţi ca fraţii, apucă Mama să rostească stins când fratele începu:
- Cum sa faci, mă, consolidare aici sus, nu-ţi dai seama ce mizerie se face? Nu se poate, pe ce să faci consolidare, pe zidurile alea de jos care sunt vai mama lor? Tavanul ăsta (bătu Dan de trei ori cu călcâiul în podea, până când paharele din vitrină începură să vorbească între ele cristalin) e de lemn, ce naiba să ţină? Te-ai tâmpit? Şi eu am dreptul la jumătate aici, sus. De la părinţii mei!
- Bine, dar tu nu te gândeşti şi la mine? Eu ce fac? Ne dă aia afară din casă!
- Mie îmi pasă de familia mea şi atât!
În ochii Anei broboane de lacrimi, ca strugurii de masă în septembrie, începură să se adune în sfere perfect transparente.
*****
- De ziua mea v-aţi găsit şi voi! scrijeli aspru Tatăl după-amiaza redevenită caniculară. Care vrea să-i pun o ţuică?