Se întîmpla într-o copilărie populată cu jucării de lemn şi cu eroi din carne şi oase. Germania Federală întîlnea Olanda în finala Cupei Mondiale, ediţia 1974. Olanda lui Cruyff, Germania lui Beckenbauer. Olanda lui Cruyff, Neeskens şi Krol, Germania lui Beckenbauer, Sepp Maier şi Gerd Muller. Fotbalul se întîmpla mai simplu, lumea trăia mai puţin complicat, evident mai sănătos. Îngerul meu fotbalistic avea chipul lui Johan Cruyff, aşa că l-am urît din tot sufletul pe tipul cel mărunţel cu picioare groase ca nişte butuci bătrîni de viţă de vie. L-am urît cu toată fiinţa pe Gerd Muller atunci cînd înscria cu acea pivotare blestemată în poarta lui Jongbloed. Germania cîştiga finala cu 2-1 şi devenea campioană mondială, iar Muller îşi pierdea prenumele. Muller devenise celălalt nume al golului.
Comunicatul clubului Bayern Munchen a fost fără echivoc. Cuvintele preşedintelui Rummenigge au radiat o căldură tristă. Gerd Muller suferă de maladia Alzheimer. Uitarea ca blestem, nu ca binecuvîntare. Uitarea ca întuneric absolut. Alzheimer, boala care te desparte de lume prin decuplarea spiritului. Cunoaşteţi ceva mai pervers? Începi să uiţi te miri ce. Mărunţişuri cotidiene. Apoi, ţi se întîmplă să uiţi unde eşti. Uiţi ce trebuie să faci, de ce ai plecat de acasă. Nu îţi mai recunoşti familia, prietenii. Mai apoi uiţi cine eşti. La sfîrşit de tot nu mai ştii să respiri, uiţi că exişti. Ce demon ne face asta?
Gerd Muller va uita că a marcat 10 goluri la Mexico '70 şi alte 4 acasă, la Weltmeisterschaft '74 şi că 32 de ani a fost cel mai bun marcator al Cupelor Mondiale. Pînă cînd l-a întrecut Ronaldo dinţosul. Muller va uita că a fost Balonul de Aur în 1970, că a ridicat Cupa Mondială deasupra capului împreună cu Franz Beckenbauer. Va uita că a înscris de 68 de ori pentru Germania din 62 de prezenţe, că a fost nevoie de 40 de ani, din 1972 pînă în 2012, pentru ca recordul lui de 85 de goluri într-un sezon să cadă sub tălpile altui micuţ, Lionel Messi. Muller nu va înţelege cînd i se va spune: Der Bomber, cum reuşeai să fii mereu acolo unde se petrecea golul? Cum dominai careul de 16 metri, cum păreai un uriaş, tu, la cei 1,76 metri ai tăi? Cine te-a învăţat că orice parte a corpului, mai puţin mîna, era potrivită pentru a înscrie? Şi nu te deranja că nu erai elegant precum Kaiser Franz? Nici aprig ca Breitner? Nici fioros ca Sepp Maier?
Gerd Muller va uita şi va rămîne cumplit de singur. Va uita şi că a fost alcoolic, şi că a reuşit să scape de băutură antrenînd copiii lui Bayern. Copii dintre care au apărut fotbalişti ca Schweinsteiger sau Thomas Muller. Bayern i-a întins o mînă de ajutor, iar el a luat-o şi s-a salvat. Bayern nu a uitat, cluburile mari nu suferă de Alzheimer.
Nu trebuie să îl uităm pe Gerd Muller. Un exerciţiu banal de memorie. Şi de recunoştinţă. Nouă ne este la îndemînă. Pentru a nu-l uita, trebuie să ni-l amintim sau să aflăm cine a fost. Un mare fotbalist şi un om care nu a avut stofă de sfînt. Un tip care mi-a amărît copilăria şi pe care am început să-l iubesc în Germania anului 2006, cînd i-am aflat povestea acasă, la Munchen. Acum, mă lupt cu un nod în gît care îmi dă totuşi certitudinea că nu am început să uit.