Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

One hundred days of rain


Cristina Ştefan

24.10.2015
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
One hundred days of rain and not a ray of light in sight. Până azi, când a ieşit soarele. Îl simt chiar şi prin pleoapele închise. Stau în pat cu perdeaua trasă, o pernă sub cap, una pe cap, mâna stângă apăsată pe pernă, cearceaful pe spate şi pe un picior, cu celălalt picior puţin în afară patului. Nu port pijama. Nici cu dungi, nici cu floricele sau iepuraşi, nici cămaşă de noapte. Pijamalele sunt pentru spital, alături de cana şi linguriţa din plastic. Iar eu nu sunt bolnavă, nu sufăr, nu plâng, nu suspin. Nu mă mai doare nimic.

De o sută de zile plouă mărunt, e ceaţă şi norii înoată gri deasupra oraşului. Bate vântul, blocurile se chircesc de frig şi camera se strânge în jurul meu. Privesc pe fereastră şi văd, pe strada Reveriei, cum un bătrân oftează, strângând la piept un braţ de nuferi albi. În blocul de vizavi, o doamnă mângâie pisica la geam, doi muncitori văruiesc o sufragerie pustie şi o fată se uită la televizor. Burniţează, dar e bine. Când plouă, nu trebuie să mă prefac fericită. Nu trebuie să zâmbesc, să râd, să salut oamenii, ce mai faci, bine, mulţumesc, tu eşti bine, da, mulţumesc, la revedere. Oamenii se uită cu compătimire la mine, săraca fată, oare e bine, ce tristă e, ce rău arată, ce-o fi păţit, oare râde vreodată, cum se poate trăi aşa, dar eu am o scuză foarte bună, mulţumesc, n-am nimic, e doar din cauza vremii. Uite ce mâini reci ai, încearcă nişte vitamine. Vă mulţumesc, aşa am să fac.

Tristeţea mea mă ţine departe de oameni. E ca o tumoră ieşită grotesc din corp, e greu de privit. Oamenii n-au nevoie să vadă aşa ceva, ei au zile bine legate, cafea-job-ieşit-seara-n-oraş, SMS-uri, Facebook, WhatsApp, filme-concerte-lansări-de-carte. Poate de aia mă simt cel mai bine când plouă, atunci ies în oraş şi mă plimb chiar prin centru, pe Victoriei înspre Ateneu, Cişmigiu, Eroilor. La alimentară, un căţel îşi aşteaptă stăpânul. Sub o streaşină, o fată aşteaptă un băiat. Eu nu aştept pe nimeni.

Când plouă, oamenii-şi deschid umbrelele şi-şi fixează privirea pe vârful pantofilor. Când plouă, oamenii nu mă observă, tumora-tristeţe se lăfăie pe străzile-nguste şi se prelinge pe streşinile caselor. Pic, piiic! mă scurg şi eu pe străzi şi printre taxiuri, un pic mai diformă şi sigur mai străvezie. Îmi ţin tristeţea strânsă la sân - ca pe-un copil -, să nu cumva s-o scap. O hrănesc cu jazz şi lungi ore de citit în metrou sau autobuz, ore de melancolie sărată, ca de mare prea rece şi prea albastră. Ne-am obişnuit deja una cu alta. Înotăm împreună prin oraşul plin de sudoare, cu grijă să nu ne atingem de alţi oameni, căci atingerile dor. Când întâlnim cunoscuţi, dăm doar din cap, nu întindem mâna, nu ne pupăm pe obraz, nu ne luăm în braţe. Nu atingem.

L'enfant-tristesse ne pleure jamais. Copilul-tristeţe nu plânge niciodată. Ea doar se foieşte, în zilele cu soare, apăsându-mă ba pe plămâni, ba coborând în stomac. Când îşi aminteşte de tine, loveşte brusc cu pumnişorii în plexul solar, cât să nu mai pot respira, merge pe stradă, iubi pe-altcineva. Tocurile mi se agaţă în vreo crăpătură-n asfalt şi cad în genunchi, mă sprijin de zidul vreunei case. Acum e cald, casa trosneşte la încheieturi şi se întinde prin curte, la soare. Domnişoară, aţi păţit ceva? Când e-nsorit, trebuie să zâmbesc. Sunt bine, mulţumesc. Cred că am alunecat. Vedeţi că vi s-a dus un fir la ciorap. Mulţumesc, mulţumesc, dau din cap şi zâmbesc, mergând mai departe.

E însorit şi picioarele mă poartă pe lângă Cercul Militar, în jos, spre Brezoianu. Ajung. Urc scările. Mă strecor în clădire şi-mi şterg, la intrare, tălpile negre de marmura albă. Rece, goală pe dinăuntru, abandonată. Eu şi Universul.

Dar azi stau în pat. Mi-am cumpărat cearceafuri noi, albe. Cele vechi miroseau încă a tine. Acestea noi miros a plastic şi a vopsea textilă. Mă ridic şi trag de ele, le-arunc pe balcon la aerisit. Spatele îmi trosneşte uşor şi privesc în zare. Ciment, termopan, ciment, termopan, blocuri gri, blocuri murdare, blocuri linse de ploaie. Bate vântul şi mă lipesc de rufele reci. Mă-ntorc în pat, desfac fermoarul de pe burtă şi-mi scot copilul la aer. Mi-aşez tristeţea pe piept. E caldă şi îmi aduce aminte de săculeţul de sare fierbinte pe care mi-l punea mama când tuşeam. Ne-nfăşurăm amândouă în părul lung, roşu, şi ne uităm cum plouă.

Când stai toată ziua în pat, nu mai e timp de mâncare, iar când nu mănânci, slăbeşti puţin câte puţin şi cearceafurile se strâng altfel în jurul coapselor goale. Te împuţinezi.

Mami, eşti atât de frumoasă slabă şi singură, şopteşte copilul, trecându-şi degeţele dolofane pe linia sânului stâng, în scobitura dintre coaste, în jos înspre buric. Coboară în mine, tăcută, cu ochii închişi, şi văd cum sub piele-nfloresc metastaze, un crin pe ficat, altu-n stomac. Mă-ntorc pe dreapta, pe partea ta de pat, de undeva de deasupra se-aude Billie sau poate Nina, afară plouă cu soare, iar copilul mi se plimbă neliniştit prin vene.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer