M.P.

Deşertul strălucea fin, stelele tăceau aproape de urechea lui nemângâiată, un vânt subţire îşi săpa drum printre dunele dezvelite de timp. M.P. nu ştia ce este durerea fizică. El nu ştia să dea nume sentimentelor, dar cineva, altcineva, povestitorul, ar putea spune că M.P. cunoscuse iubire, grijă, căutare, uimire în faţa absurdului, dor. Cu ochii închişi, M.P primi muşcătura fără protest. Durerea îşi găsi adăpost în el şi el în ea; îşi dorea să doarmă, un somn lung din care să se trezească acasă. Timpul îşi lua privirea de la el.

M.P. alunecă în călătorie. Atmosfera era împietrită; copaci invizibili îşi întindeau crengile, grele de diamante. M.P. ajunsese în Yellowstone, locul în care diamantele locuiau în aer. M.P. a întins mâna lui fragilă şi a cules un diamant pentru floarea lui. Şi-a scuturat genele de ninsoare şi şi-a întors privirea în altă parte, spre izolare. Există locuri în care oamenii trăiesc aproape singuri, înconjuraţi de zăpadă. Acolo, casele sunt colorate şi viaţa e sigură.

În oraşe, M.P. a văzut oameni dansând pe stradă, pisici dormind la umbră, copii care învaţă să meargă, bucuria lor în descoperirea vieţii. A văzut oameni ţinându-se de mâna şi cerşetori cu privirea plecată.

A păşit în întunericul de la malul mării şi a ascultat valurile, a privit luna suspendată în carlinga cerului şi a prins în palme nisipul umed de lacrimi.

A mers în munţi şi a ascultat tăcerea.
A băut apă din fântâni şi a înţeles setea.
A dormit sub stele şi a înţeles căldura.
A ascultat oamenii şi a cunoscut absurdul.
A văzut cruzimea şi nu a mai înţeles nimic.
A auzit pământul plângând şi a căutat adăpost acolo unde oamenii îl găsesc. Dar nu s-a simţit mângâiat.

Cu diamantul strâns în pumn, Micul Prinţ a spus adio planetei pe care a murit.
Când se va trezi, va dărui diamantul florii sale şi-şi va petrece restul vieţii îngrijind-o. Nu va mai pleca niciodată în călătorie. Lângă ea e toată lumea pe care îşi dorea să o cunoască.