"Prin reducerea învăţământului primar la trei ani, avem anul acesta, la Liceul Sf. Sava acestu numeru essorbitante de 312 elevi înscrişi în clasa I-a." Prin faţa celui care a terminat în fine de citit documentul trec şi semnează, indignaţi, unul câte unul dascălii. Cererea de creare a unei clase divizionare, din 1865, este expediată cu onor domnului Ministru al Instrucţiunii.
Pe o masă, într-o cancelarie, printre catastife şi cataloage o scrisoare, cu plicul deschis alături, pe care întind mâna s-o ridic dar e mereu un altul care mi-o ia înainte. Tot ce apuc să văd e semnătura lui Triboniu Laurian, în numele comitetului desemnat de ministru şi finalul unei fraze prin care "se hotărăşte precum... una dintre clasele divizionare din chiliile de la Schitu Măgureanu... formarea noului liceu Mihai cel Mare". Filmul curge mai departe până rămâne într-un stop cadru pe o fotografie de epocă cu şapte domni eleganţi pe care o voce îi descrie din off ca "aventurieri, domnule, care doresc a preda lecţiuni gratis la Mihai cel Mare pe motiv că dorinţa ardinte a şcolarilor de a continua în clasa a treia se loveşte de cauze pecuniare. Uite, ăsta e Strajan, acolo e Leonardescu... lecţiuni gratis, poftim, pentru a contribui la progresele instrucţiunii, aşa i-au scris lui Gusti."
Birja e oprită în faţa Hotelului Concordia-Veche, pe strada Germană, imaginea e arsă pe la colţuri, sepia. Din ea tocmai coboară doi indivizi. Textul de sub poză spune "Basil Stilescu, onorabil profesoriu de latină a acceptat ieri 2 nov. 1869 numirea ca director a gimnaziului Mihai Bravu". O explicaţie lungă şi încâlcită presărată cu termeni în germană clarifică în articolul adiacent pozei organizarea învăţământului mediu românesc cu patru clase de gimnaziu, urmate de patru clase liceu.
Pe o alee a Cişmigiului doi bătrâni se depărtează cu mâinile la spate. În prim plan un Ford Model T şi o florăreasă durdulie şi oacheşă care-şi strigă bujorii. Camera îi urmăreşte pe bătrâni: "Numerele matricole le-a introdus nu Stilescu, pe care eu nu l-am mai apucat, ci Stoicescu. Eu am prins acolo aniversarea de zece ani, la 1875. Şcoala avea zece profesori şi noi eram vreo 150. Stăteam câte zece într-o bancă, care dacă avea trei metri lungime. O vreme gimnaziul a fost în Strada Sfinţilor, ţi-aduci aminte, ne mutau mereu, închiriau noi clădiri, vorba vine, localuri, încăperi, nici nu aduceau bine mobila că iar începeau să ne chinuie cu Thales, cu Pitagora, cu declinări şi conjugări voco, vocare, vocavi, vocatum, ehe. Am predat şi eu mai târziu la noi, când se mutaseră pe Strada Italiană, gimnaziul s-a transformat efectiv în liceu abia la 1892. Cu clasa a V-a şi a VI-a, şi tot aşa." Aleea coteşte, bătrânii se pierd, camera rămâne fixată pe imaginea unei demoazele cu pălăriuţă à la Zelda Fitzgerald, nedecisă în faţa unui fotograf cu camera pe trepied.
Filmul (istoria) s-a blocat între două fotograme, cu banda neagră, orizontală, despărţitoare, la mijloc. Un raport al medicului şef al capitalei: "Vizitând Liceul Mihai Viteazul din Strada Italiană, această şcoală este desigur cea mai insalubră din toate şcolile statului şi cred că ar trebui să se oprească cursurile cel puţin până la Sfântul Gheorghe, când localul trebuie părăsit cu totul, nemaifiind apt pentru şcoală din cauza umidităţii." Când ţăcăne la fotograma următoare, neclară, putem totuşi vedea semnătura lui Ion Otescu, director, datată 16 februarie 1901, la baza unei demisii provocate de indiferenţa ministerului în problema obţinerii unui nou local pentru liceul bucureştean.
O mână puternic ridată aruncă pe o pernă fantezi mai multe fotografii cu soldaţi germani şi o voce răguşită de femeie în vârstă comentează din off: "Când germanii au ocupat capitala, în toamna lui 1916, cursurile s-au în-tre-rupt. Uite-aşa. Timp de un an, nimic. Dar cred că am uitat să vă spun de protestele elevilor, o mătuşă de-a mea, sora mai mică a mamei, la 1907, vedeţi, era elevă şi ei, elevii, au protestat, s-au solidarizat cu răsculaţii şi tot atunci, în timp de trei ani, liceul a schimbat cinci directori. Unul a fost dat afară fiindcă lăsase elevilor libertatea de a protesta, altul şi-a dat demisia după două luni; elevii de Mihai Viteazul însemnau ceva în peisajul po-li-tic, nu? Aşa, iar când au venit nemţii, s-a închis şi după aceea din 1917 vreo doi ani a funcţionat în vechiul local de la Cantemir, din Strada Pallady. Fiindcă în Ştirbei Vodă, unde fusese liceul, era în timpul războiului lagăr de prizonieri francezi şi englezi. Cursurile au reînceput în octombrie 1919 cu Bogdan Duică ca director, dar el a plecat imediat la Cluj unde se înfiinţase Universitatea Babeş şi în locul lui a venit I-oan Ro-man. Omul ăsta a rămas director do-uă de-ce-nii. Şi el a început construcţia pe care o vedeţi aici în poza asta, liceul de azi. Terenul fusese cumpărat încă înainte de război, prin 1914 cred, dar construcţia a început la 1921. Au semnat pergamentul de fundaţie şi mitropolitul şi Dimitrie Onciul care era Decan la Litere, şi Ţiţeica, Decan la Ştiinţe şi Pangratti, de la Arhitectură. Astăzi nu mai ştie nimeni cine a fost Pangratti, e o stradă pe la televiziune, dacă-i întrebi, asta auzi". Bătrâna râde gâjâit, se îneacă, se aude un interlocutor oferindu-i apă şi încercând s-o calmeze.
Conversaţia următoare are loc pe o bancă aflată de-a lungul lui Champ de Mars; cei doi, aşezaţi pe bancă, în amorsă, pe fundal jucători de Petanque cu fulare colorate la gât. Cameramanul panoramează la fiecare douăzeci de secunde spre turnul Eiffel, prin coroanele uşor ninse ale copacului din stânga băncii. "Comuniştii au iubit foarte mult liceul nostru şi pe liceeni. În 1948 la Mihai Viteazul s-a organizat un congres în urma căruia UTC-ul, foarte firav pe atunci, urma să înghită Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Români, scuze, Elevilor, da, Elevilor Români. Aşa, şi idioţii de utecişti au lăsat pe scena sălii de festivităţi arhiva UAER şi unul dintre elevii care făcea parte din gruparea Avram Iancu i-a dat foc. În felul ăsta au reuşit să împiedice fuziunea, s-o întârzie cu mai bine de un an. Dar imediat au fost arestaţi elevi şi de la Mihai Viteazul şi de la Liceul Francez. De la Viteazu au fost arestaţi şi condamnaţi la muncă silnică Sorin Botez, Miron Petroveanu şi Fag Negrescu. Petroveanu dăduse efectiv foc, dar Securitatea şi Procuratura nu s-au uitat la amănunte. Botez a primit 20 ani, Negrescu 18 şi Petroveanu 25 ani. Ăştia toţi erau elevi, înţelegeţi, partidul comunist iubea elevii la nebunie. Ca să nu se piardă, îi punea la păstrare în felul ăsta. La muncă silnică cu ei! Iar pe alţii îi racola, îi transforma în turnători. Băieţii ăştia din Viteazu, care au fost ridicaţi, au fost turnaţi de unul de-ai lor."
Pe ecranul unui computer, cu desktop portocaliu, precum dovleacul, simbol al liceului, o listă a participării elevilor Colegiului Naţional Mihai Viteazul la Olimpiadele Internaţionale de Matematică. Ediţia 1968 Barbu Berceanu premiul I, 1969 Barbu Berceanu premiul II, 1970... scroll down: 1971 Ştefan Ralescu premiul II, 1974 Adrian Ocneanu premiul I, 1975 Adrian Olaru şi Adrian Păsculescu premiul II, scroll down: 1985 Andrei Paraschivescu premiul II, 1988 şi 1989 Andrei Rădulescu premiul II la două ediţii consecutive...
Apoi a venit Revoluţia! Pe fundal muzică corală, în interpretarea corului Liceului Mihai Viteazul dirijat de Valeria Chiriţă, înregistrare anterioară, din 1980; pe o bancă de clasă de tip vechi, unde se vede clar locul călimării de altădată, se strâng paşapoarte: mai întâi câteva verzi, apoi unele albastre, vişinii, negre, verzi, zeci de paşapoarte. Ar putea fi ultimul cadru, dar nu e. M-aş putea trezi aici, aşa cum stau sprijinit pe ambele coate, la masa din faţa ferestrei, în Octombrie 2015, în timp ce din West Street se aud strigătele studenţilor de la Naval Academy care se îndreaptă spre stadion, dar prefer să mai stau cu ochii închişi încă câteva secunde. Fiindcă cinstit e ca ultimul cadru să fie, din nou, cel în care listele de premiaţi la olimpiade şi balcaniade continuă să defileze pe ecran. Şi ele, cuminţi, reapar, cu ani mai noi, cu participanţi din ce în ce mai tineri; după fiecare scrie LMV şi, de la un moment dat, CNMV.
Îmi ridic ochelarii alunecaţi pe vârful nasului, mă îndrept din spate, pun mâna pe pix şi în căsuţa 22b a formularului în faţa căruia alunecasem în visare, căsuţă sub care un asterisc anunţă "în caz de studii superioare, puteţi omite" scriu apăsat, cu litere mici ca să am loc, Liceul Mihai Viteazul Bucureşti, 1981. Cum să omiţi, domnule, 150 de ani de istorie intelectuală?
(Annapolis, Maryland, Oct. 2015)
Notă: cu mulţumiri doamnelor profesoare Anca Stan şi Cristina Niculescu pentru materialul pus la dispoziţie.