Călătorie cu nepoată-mea - Bonjour, Genève! (I)

Să-ncep... să-ncep... de unde să încep? De la emoţiile teribile din avion? Ah, ce emoţii... Asta pentru că am călătorit singură şi nu eram experimentată într-ale mersului cu avionul, mi-era o frică de moarte (un psiholog ar spune de pierderea controlului), aveam emoţii mari de tot dar nu voiam să se vadă (de parcă i-ar fi păsat cuiva de mine). Fetele, frumoase şi machiate, dulci şi intransigente. Wizz Air. August, la prânz. O, Doamne, mă aştepta o săptămâna de vis, plină-plină, foarte temeinic organizată, dar asta încă n-o ştiam. După ce-am trecut de porţi, am luat-o la fugă elegant, discret, like a lady, spre poarta de îmbarcare, până la care aveam de mers maratonul, năucită de o lume străină, cu damf occidental, cu care nu făcusem cunoştinţă. SINGURĂ! Asta era problema. Simţeam nevoia să mă dau în grija cuiva, să se ocupe cineva de mine, să mă ducă la timp unde era nevoie, să mă scutească de emoţii, să mă cocoloşească. Da, aveam nevoie de o mamă, de un tată sau măcar de o soră / un frate mai mare, dacă nu cumva de-un consilier personal. Mă rog, când am ajuns la poarta de îmbarcare am respirat relativ uşurată. Eram acolo, unde trebuie, nici un risc ca avionul să plece fără mine, să ratez Geneva.

"Ia-o pe unde o ia toată lumea, vezi că ai marcaje pe tot traseul, nu e chip să te rătăceşti, cască bine ochii pentru că la un moment dat îţi apare în faţă un panou cu la dreapta sau la stânga, dacă o iei la stânga, ieşi în Franţa, dacă o iei la dreapta, ieşi în Elveţia, dar nu-ţi face probleme, e atât de simplu, de banal... Sunt acolo, te aştept, te sun, te ghidez, nu-ţi fie teamă", îmi spusese nepoata-mea, care locuia la Geneva de deja 7 ani. "Ah, vezi că la sfârşit ai o altă poartă, ia-o pe unde scrie 'rien à déclarer', ca să nu stai degeaba la coadă". Altă poartă? Dacă n-o văd? Ce mă fac? Ei, Doamne, şi dacă nimeresc în Franţa? Am luat-o la fugă pe scările (trotuarul) rulant şi fix la capătul lui nesfârşit mă aştepta panoul şi da, nu mă puteam rătăci, totul era mură-n gură de simplu, tâmpit să fi fost că trebuia doar să cunoşti alfabetul ca să-ţi dai seama că ai ajuns unde trebuie. Un control rapid al buletinului în lipsa paşaportului (asta face parte din beneficiile apartenenţei la UE) şi hop cu ochii pe banda rulantă şi printre panourile uriaşe şi opace care ne despart de cei care ne aşteaptă. Printr-o fâşie transparenţă de 30 cm, nepoata-mea făcea gimnastică în toate poziţiile, agitându-şi braţele poate, poate oi vedea-o. Şi am văzut-o!!! Sunt salvată! Am ajuns, singură, la Geneva, ba am luat-o şi pe poarta corectă, nepoată-mea e după panou, cu telefonul în mână, spunându-mi "sunt aici, chiar în faţa ta, sunt aici!!!". Gata, m-am liniştit, aventura poa' să-nceapă.

Îmbrăţişări, un pic de lacrimi, nepoată-mea frumoasă de pică, tenul foarte alb, părul blond-ingenuu, rujul corai aprins, aprins de tot, sofisticată, cu aer 100% vestic, delicată, cu bun şi, tânără, ah, ce tânără!!!, aşa cum eu nu voi mai fi vreodată, Doamne, ce minunat copil am!!! Luăm ditamai geamantanul de 32 de kile (asta e avantajul - singurul! - când zbori cu Wizz), în care îi adusesem draperii şi perdele pentru o uriaşă fereastră, cât un zid întreg, cadouţele pentru prietene şi pentru ea, pantofii din piele verde smarald stiletto, rochiţa neagră cu plătcuţă din dantelă, bijuteriile handmade cu pietre semipreţioase, plicurile de borş magic şi leuşteanul, găina grasă, grasă, congelată, de ţară, de la mama, icre de crap proaspete, nu d-alea sărate din piaţă, ciocolată cu rom, ciocolata copilăriei ei, pe care a dus-o (şi a mâncat-o topită toată), până-n Burkina Faso şi câte şi mai câte. Sunt atât de emoţionată încât, pe drum, vorbim numai prostioare, nimicuri. Ajungem acasă, e aproape seară, constat că blocul în care stă e într-un parc având în centru un uriaş copac pe care l-am botezat 'bonsaiul mare', mă impresionează instantaneu intrarea în bloc, elegantă, stilată, o uriaşă suprafaţă cu portar permanent (suntem într-o zonă scumpă a Genevei, unde chiriile la 2 camere pleacă de la 2.000 euro / lună), acasă ne aşteaptă Irina, care bifează deja vreo 20 de ani la Geneva. Prima surpriză: buchete uriaşe, splendide, de flori de întâmpinare mă aşteptau frumos aranjate pe şemineul dotare personală a apartamentului cu chirie în care locuieşte nepoata-mea. Plus un ghiveci cu flori cu rădăcină. N-am primit în viaţă mea aşa flori!!! Mă schimb de haine şi fetele propun o ieşire scurtă, de seară, peste drum de bloc, în parcul La Grange, fostă proprietate a unui aristocrat, donată statului. Feerie!!! Întâmplător, sunt aici exact în perioada Zilelor Genevei, deci în La Grange sunt concerte în aer liber, unde am şi poposit, de altfel şi, norocul meu, băiatul care susţinea concertul cânta al dracului de bine. Am stat vreo juma' de oră să-l ascultăm şi, încet-încet, am plecat spre casă, să păpam şi să ne culcăm. La 12 noaptea eram străvezie de emoţiile plecării (şi sosirii) în lumea largă, pe cont propriu, de parcă făcusem cea mai mare ispravă a vieţii mele. Pulbere de obosită, am adormit instantaneu, nu înainte de a verifica şi admira uriaşul pat al nepoată-mii, un tatami japonez de 2.000 de euro cu saltea de 3.000 de euro, urmând ca a doua zi să cercetez şi să descifrez, cu mintea limpede, misterul sumelor uriaşe investite în confortul dormitului.

Şi, înainte de a mă toropi somnul, ştiu că mi-am spus: "Iată unde te pot duce munca asiduă şi seriozitatea, de ani de zile, clipă de clipă, iată ce-ţi poate oferi viaţa când eşti serios şi eşti învăţat să faci alegerile potrivite la momentele potrivite." Nepoată-mea a ştiut să aleagă la timp!