Leonardo Da Vinci / "Tratat despre pictură"
Albastrul îndeamnă la somn, aşa spun specialiştii în cromoterapie, prin urmare toţi insomniacii să-şi revopsească dormitoarele. Un albastru numai potrivit, nici azuriu de nu-mă-uita, nici prea închis, de cer fără stele. Ar fi de folos, zic eu, ca în timpul vopsirii încăperii destinate somnului, insomniacii să înlocuiască cafeaua cu o cană de tei cu miere şi stropi de valeriană. Grijile deşarte vor fi aruncate în baie. Mda. Pe cutia de vopsea lavabilă ar putea să scrie: Trei ani garanţie de nopţi tihnite. Aş cumpăra o asemenea vopsea, iar dacă reclama se va dovedi a fi mincinoasă, atunci... atunci... Nu ştiu cum ar trebui pedepsiţi. Să li se lipească pleoapele de sprâncene cu bandă adezivă. Sentinţă pentru trei ani, fără drept de apel.
Din iarbă se vede cel mai bine cerul, fără îndoială. Iar dacă bate vântul se strâng norii deasupra ta şi poţi să stai cu orele privindu-i până când ameţeşti. Sau te sminteşti. Stând printre ierburi ţi se poate întâmpla să vezi un copil cu pălărioară albă, mic de tot din cauza depărtării, cum dă din mâini bezmetic şi sare deasupra ierburilor. Îşi imaginează că va putea să zboare ca păsăroii dacă dă din braţe repede, repede. Aleargă pe deal şi scoate sunete bâzâitoare. Acum se crede avion cu reacţie.
O altă reţetă pentru insomniaci: să-şi vopsească dormitorul cu ierburi de deal, cer cu zdrenţe de nori şi o siluetă mică pitită pe acolo, şi da, să nu uităm neapărat mirosul de vânt şi buruieni de vară. Sau măcar o gârlă. Un somnifer natural: miros de grâne şi ierburi cu buburuze, cu clipocit de apă şi cer. Cei fără de talent la pictură îşi pot muta patul pe un astfel de deal.
Azuriul e proaspăt ca un cer de vară cu nori pufoşi turtiţi peste acoperişuri neapărat fierbinţi. Îmi mai aminteşte de mare. Mereu de mare, de valurile transparente şi cerul uşor decolorat. Cineva răuvoitor a spus că e neagră, şi totuşi nu e. În schimb, Dunărea Albastră, plină de mizeria adunată de aiurea, e cenuşie şi mâloasă.
N-am văzut albastrul de Voroneţ şi nici albastrul de Săpânţa, aşa cum n-am văzut nici verdele lui Veronese şi roşul lui Rubens. Se spune că maeştrii Voroneţului au preparat nemaipomenita vopsea din pietre lazurit, aduse de peste mări şi ţări. "Piatra albastră ca cerul" e bună pentru scriitori, oratori, şi nu întâmplător: pentru copiii mici şi cei cu mintea tulburată de vise negre. Propun ca începând de azi toţi cei ce se cred scriitori, să poarte în buzunar câte un gogoloi de lazurit, care sigur că va ajuta la stimularea creativităţii şi la atingerea perfecţiunii. Unde mai pui că această piatră, aşezată sub pernă, te poartă către tărâmul viselor cu încărcătură spirituală. Alchimiştii din Evul Mediu credeau aceste lucruri, aşa că nu aruncaţi în mine cu pietrele voastre!
Infinitul, libertatea şi alte noţiuni înălţătoare au legătură cu albastrul însă n-am chef acum de adâncimi, de vorbe cu semn. Când zaci printre ierburi, cu trupul moleşit de vară, te gândeşti mai degrabă la lucruri derizorii. La furnica de pe braţul drept, la sete, la jocul de-a avionul, pălării albe, plete roşcate luminate de soare, maci, flori de nu-mă-uita, scârţâit de leagăn, marea privită de pe faleza din Vama Veche, tricouri pătate cu îngheţată, pietrele de caldarâm după ploaie, mirosul de ierburi şi fân proaspăt, buze muşcate de alte buze, corcoduşe, pachetul cu ţigări lights, nisip, plase contra ţânţarilor, scrum căzut pe fustă. Şi piesa Flying Away de Smoke City.
Ieri am văzut o poză de vară bucureşteană. Cadru strâns: zid gălbui de cămin studenţesc, uzat, la mijloc o fereastră deschisă cu plasă albastră contra ţânţarilor, prinsă prost în pioneze, iar după plasă o fată cu părul scurt şi sânii goi. Are capul într-o parte, ochii închişi, ca şi cum tocmai şi-ar fi şters transpiraţia de pe umărul drept cu bărbia. Deşi nu se zăreşte, bănuieşti acolo în fundal, în cameră, un trup de bărbat tolănit peste aşternuturile mototolite.