Întâmplările neplăcute ce se transformă în alegeri

Moartea domnului Lăzărescu. Q.E.D.. Love Building (şi Alt Love Building). Portretul luptătorului la tinereţe. Kowalski. Ramona. Doar cîteva nume de scurt sau lungmetraje care îl au pe Dorian Boguţă în distribuţie. Un actor pe care am început să-l recunoaştem pe stradă, să ne uităm lung după el şi apoi să-i zâmbim. Calmul boem şi liniştea de pe chipul lui la asta îndeamnă: la zâmbet.

L-am remarcat cu adevărat pe Dorian Boguţă în rolul lui Lucian din Q.E.D. - prezentat în cadrul Comedy Cluj 2014 -, deşi îl mai văzusem în filme. Dar Lucian a fost perfect în peliculă tocmai pentru că Dorian nu poate fi niciodată acel om rece şi lipsit de scrupule ca personajul din filmul lui Andrei Gruzniczki. De dragul conversaţiei, la conferinţa de presă de după proiecţie, l-am rugat pe Dorian Boguţă să-mi spună un lucru bun despre personalul negativ pe care l-a jucat. N-a stat pe gânduri după răspuns şi a spus repede: "Îşi iubeşte familia, iar sursa răutăţii lui e dorinţa de a proteja oamenii de lângă el. Într-o zi poţi să urăşti de şapte ori şi să nu iubeşti nici măcar o dată. De aceea, dragostea este un dar."

În 2015, Dorian e parte din juriul Comedy Cluj 2015. Un actor care a început în teatru şi continuă cu mare succes în film; un profesionist care-şi transformă în alegeri întâmplările mai puţin plăcute prin care îi e dat să treacă; un om care-şi cunoaşte limitele, dar nu şi le trasează ca pe graniţe de netrecut; un român născut la Chişinău, un român ce-şi simte ţara frumos, o mângâie şi încearcă să-şi aducă aportul la creşterea ei culturală, prin munca făcută cu pasiune.

Oltea Zambori: Faci mai degrabă actorie de film decât de teatru.
Dorian Boguţă: Da, n-am mai făcut teatru din 2006.

O.Z.: Îţi lipseşte?
D.B.: Da, pentru că e teatru şi eu teatru am început să fac. Am jucat 13 ani. Teatru serios, se poate spune, la nivelul cel mai înalt, personaje importante în teatru. La nivel înalt nu în sensul că eu eram la acel nivel, ci în sensul că în Teatrul Naţional din Chişinău sau în Teatrul Naţional Bucureşti şi Bulandra se face teatru la scară mare, cu artişti mari şi producţii serioase. Sunt teatre importante, să urci pe scena lor e o onoare, eu încă mai am de muncit. Am avut ocazia asta, să fiu pe acele scene, şi mă bucur.
Dar îmi lipseşte teatrul şi chiar m-am gândit anul ăsta să mă întorc puţin. Cred că o să mă întorc, la un moment dat.

O.Z.: E o alegere sau doar o întâmplare faptul că faci doar film în perioada asta?
D.B.: Orice întâmplare e o alegere. Bineînţeles că e o alegere. Când am venit la Bucureşti, în 1999, am venit să fac film, pentru că dintotdeauna mi-a plăcut să fac şi să mă uit la filme. Dacă nu văd un film pe zi, sau, hai să spunem, în două zile, nu contează unde, simt că-mi lipseşte ceva. E lucrul pe care-mi place să-l fac cel mai mult în viaţa asta: filmul.

O.Z.: Ţi-e în sânge.
D.B.: Probabil că e-n sânge, ori în suflet, undeva. Şi poate e şi din cauză că eu nu ştiu dacă fac film foarte bine, dar sunt sigur că nu ştiu să fac altceva. Fac ce-mi place cel mai mult. E un lucru important să faci ce-ţi place, lucrurile ies altfel atunci.

O.Z.: Crezi în decizii proaste şi în decizii bune referitor la alegerea unor roluri, a unor proiecte în care lucrezi?
D.B.: Din păcate, în aşa numita industrie cinematografică din România, întrebarea e puţin necompletată de noi, în sensul că noi nu putem să facem prea multe alegeri. Nu vine nimeni să îţi propună zece filme. Eu încă sunt norocos, anul ăsta am filmat deja pentru trei pelicule, ca actor, şi de la început m-am dus pentru că îi ştiam pe regizori, îmi plăcea ce au făcut şi ce vor sa facă. Dar sunt foarte mulţi actori care aşteaptă ani până primesc un rol, şi chiar actori care au confirmat deja cu roluri bune în filme. E mică industria şi atunci e greu să te gândeşti că poţi face foarte multe alegeri. În momentul în care vine cineva şi îţi propune să joci, primul lucru pe care-l faci e să accepţi, ca să-ţi faci munca.
Dar sunt momente, bineînţeles, am avut şi eu câteva, când am zis pas pentru că nu m-am simţit acolo, în acel proiect. Mi-am dat seama că regizorul nu voia atât de mult să-l facă, nu ştiu de ce. Şi atunci am zis: "dacă el nu-l vrea, eu de ce să-l vreau?".

O.Z.: Tu joci în foarte multe scurtmetraje şi, în general, tendinţa e ca în momentul în care treci la lungmetraj (poate mai mult se aplică regizorilor) să nu te mai întorci. Dar tu joci în foarte multe scurtmetraje, aproape toate premiate
D.B.: Scurtmetrajul e o anticameră pentru lungmetraj, cum ai spus tu, dar mai mult pentru regizori, nu pentru actori. În România se fac mai multe scurtmetraje care , de multe ori, se află în situaţii problematice din punct de vedere financiar. Eu ştiu prea bine ce înseamnă asta. Am simţit-o pe pielea mea când am trecut de cealaltă parte a camerei, când am început să fac regie. Ştiu ce înseamnă să vină cineva să te ajute. De multe ori, pur şi simplu, mă duc şi ajut un regizor de scurtmetraj pentru că îmi place proiectul. Dacă nu-mi place, n-o să mă duc. De asta, iau scurtmetrajul ca pe un proiect mai scurt, abordarea e la fel ca la un lungmetraj.
Câteodată accept pentru că am ocazia să joc în scurtmetraj ceea ce nu pot juca în lungmetraj. De exemplu, îmi doream să joc într-un film în care să vorbesc în rusă. A venit Andrei Creţulescu la mine şi a zis: "Uite, fac un film şi vei vorbi în rusă". Kowalski era filmul, l-am jucat şi am fost fericit.

O.Z.: Ajungi, vreodată, să te conteşti tu pe tine? Să te uiţi în urmă, la filmele pe care le-ai făcut şi să vrei să fi făcut altfel o anumită scenă?
D.B.: Ca actor, nu am cum să aleg chestia asta, de cele mai multe ori e alegerea regizorului. Dar o iau ca pe o experienţă. Absolut tot e o experienţă. Şi eu mai am un lucru: în vocabularul meu n-o să găseşti cuvântul "regret" niciodată. De ce? Pentru că de multe ori când mi se întâmplă ceva şi zic "de ce mi s-a întâmplat lucrul ăsta?", eu realizez, de fapt, după ceva timp, că dacă nu se întâmpla acel lucru, poate nu mi se întâmpla altceva mai bun mai târziu. Şi atunci mi-am dat seama că nu trebuie să regret că se întâmplă ceva, pentru că trebuia să se întâmple, ca să ajung în altă parte.
Decizia mea de a face actorie de film a venit tot dintr-o situaţie-problemă care mi s-a întâmplat şi a trebuit să fac ceva la momentul acela. Regretam pasul ăla, când am plecat de la Teatrul Naţional din Chişinău, dar după mi-am dat seama că dacă nu se întâmpla acel moment neplăcut, eu n-as fi plecat şi nu mai ajungeam să fac filme, nu ajungeam acum la Cluj şi multe altele. Oricum totul e spre bine, lucrurile evoluează.

O.Z.: Eşti în juriu la Comedy Cluj 2015. Ţi-ai setat, în minte, nişte criterii după care urmăreşti filmele sau mergi pe feeling şi atât?
D.B.: Simt o responsabilitate foarte mare, asta e clar. Şi când mă uit la filme, mă uit de parcă le-am făcut eu. Vreau să fiu atent la orice detaliu. Adică în momentul în care vom juriza, să vin cu argumente. Nu mi-am zis că vin să mă relaxez. Poate undeva într-un colţ de minte îmi doream chestia asta , dar în momentul în care mă aşez să urmăresc fiecare film simt responsabilitatea. Ştiu ce înseamnă munca de a face un film, ştiu ce înseamnă ca acel regizor să se bucure cu toată echipa că filmul lui a fost apreciat. Nu vreau să trec nimic cu vederea. Nu mă uit la filme doar în cinema. Pe unele le am în calculator, îmi sunt oferite de cei care le fac sau le distribuie, însă fac tot posibilul să văd cât mai mult filme la cinema. Ecranul mare spune mult mai multe.

O.Z.: Spuneai mi devreme, în conferinţa de presă, despre seriozitatea şi bunul simţ pe care trebuie să le păstrezi în momentul în care, ca actor, faci comedie. În contextul ăsta, şi în ideea în care, pe vremuri, comedia însemna Mel Brooks şi remake-uri ale filmelor, comedia merge pe lângă dramă aproape de fiecare dată, până şi comedia de la Hollywood. Care e motivul, din punctul tău de vedere, pentru care se întâmplă lucrul ăsta? Din ce cauză ne ducem mai mult spre durerile sociale decât spre a ne bucura mintea şi atât?
D.B.: Cred că există şi una şi cealaltă. Există şi comedii foarte uşoare, doar că noi le direcţionăm înspre durerile noastre. Eu cred că filmele alea care sunt sociale, dar care au momentele astea de umor, au un mesaj mai important, şi cred că ţine şi de mesaj, de ce se transmite, chiar dacă lumea vrea să se ducă să le vadă doar să se relaxeze şi să râdă. Dacă îi pui spectatorului creierul în mişcare şi el o să râdă, o să-i placă mai mult, pentru că îi provoci inteligenţa. În momentul în care faci asta, omul te respectă.
Dacă mai demult filmele de comedie aveau un anumit specific, acum e pe ceea ce se spune în film, nu e pe situaţie. Iar dacă se ajunge la comedie de situaţie, situaţia o joacă toţi actorii, şi operatorii şi regizorii. Eu am râs mult la "Moartea domnului Lăzărescu", chiar dacă nu e un film de comedie. tot ceea ce se întâmpla în film, dialogurile, personajele, realitatea, era atât de absurdă încât era de râs.

O.Z.: Ai găsit bunul simţ despre care vorbeşti în vreunul dintre filmele jurizate la Comedy Cluj 2015?
D.B.: Da. L-am găsit în mai multe, nu doar în unul. N-o să-ţi spun care sunt acele filme, doar mâine (vineri, 23 octombrie) ne întâlnim să luăm deciziile finale. Dar pot să îţi spun că am găsit acest bun simţ pregnant în jocul actoricesc al unuia dintre filmele din competiţie.

Cu vocea lui blajină în minte, m-am despărţit de Dorian Boguţă - care se grăbea să ajungă la o vizionare a unui film din competiţia Comedy Cluj - cu un singur gând: învingătorii sunt întotdeauna aceia care-şi ţin privirea în faţă indiferent de orice piedică întâlnesc pe traseu. Atitudinea e cheia, iar acest actor are şi atitudinea potrivită, şi dorinţa de a încheia fiecare zi cu ceva nou învăţat. Iar când aceste lucruri sunt aşezate în filmele pe care le face, noi toţi avem de câştigat.