Cezar Gheorghe: Roman rusesc este primul dumneavoastră roman şi prima carte tradusă în limba română. Vă amintiţi cum aţi început să scrieţi acest roman? A avut scrisul un punct de plecare autobiografic?
Meir Shalev: Unele dintre poveştile din Roman rusesc au fost inspirate de istoria familiei mele de acum două generaţii. Bunicii mei au emigrat din Ucraina în Israel la începutul secolului al XX-lea, fiind fondatorii unui nou moşav. Am auzit povestea lor pe vremea cînd eram copil. Îmi plăcea modul în care îşi spuneau povestea personală. Nu eram conştient cît de mult îmi aminteam din toate acestea pînă cînd am început să scriu cartea. Am publicat acest prim roman la vîrsta de 40 de ani, adică destul de tîrziu. Mai publicasem două cărţi pentru copii şi o colecţie de eseuri. Nu am scris proză scurtă.
C. G.: Un roman de debut se limitează de obicei la scrierea unei poveşti mai simple, dar naraţiunea din Roman rusesc este foarte complexă, se ramifică pe mai multe planuri şi se foloseşte de multe personaje.
M. S.: Asta se datoreză faptului că aveam o vîrstă mai mare decît cea obişnuită a unui romancier aflat la debut, şi cred că cea mai bună şcoală de proză pentru mine a fost lectura. Am citit toată viaţa mea, aproape obsesiv. Iar atunci cînd eram copil, tatăl meu îmi ghida lectura. Era poet şi profesor de literatură şi de studii biblice. Îmi sugera mereu ce cărţi să citesc şi apoi vorbeam despre ele, din cînd în cînd. Cititul este cel mai bun "atelier" pentru un scriitor. Atunci cînd am început să scriu, nu eram sigur că voi termina cartea. Eram însă deja un cititor cu experienţă şi cunoşteam multe romane complexe şi pline de viaţă, scrise de alţi scriitori mai buni.
C. G.: Fiindcă aţi pomenit cititul ca fiind un foarte bun "atelier" pentru scris şi pentru că aţi scris o carte intitulată Roman rusesc, vreau să ne reamintim începutul lui Tolstoi la Anna Karenina: "Toate familiile fericite sînt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în propriul fel". De ce sînteţi atît de interesat de familii în scrisul dumneavoastră?
M. S.: Poate pentru că propria mea familie a avut o influenţă atît de puternică asupra mea şi a vieţii mele. Ascultam aceste poveşti ale bunicilor mei de cînd eram copil. Tot timpul ne spuneau aceste poveşti. Dar cred că are de a face şi cu tradiţia evreiască. Chiar şi în Biblia noastră, cele mai bune poveşti sînt poveşti despre familii. Spre deosebire de Noul Testament sau de Coran, care sînt în mare parte poveşti religioase şi moralizatoare, Vechiul Testament conţine multe poveşti de familie, poveşti de dragoste, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei, despre relaţia dintre fraţi sau dintre tată şi fiu. Sînt o sursă pentru literatură. La fel, în mitologia greacă, majoritatea poveştilor sînt despre familii, regi şi regine, zei şi zeiţe.
C. G.: Dar credeţi că familia este şi locul formării ideilor morale? Primul loc în care ne formăm o perspectivă asupra vieţii?
M. S.: E adevărat, dar pe mine nu mă interesează să comunic idei morale în scrisul meu. Descriu în cărţile mele situaţii care îl pot face pe cititor să îşi pună el însuşi anumite întrebări morale şi să aibă gînduri morale. Dar eu nu îmi tratez cărţile ca fiind purtătoare ale unor elemente de gîndire morală. Nu vreau să îmi educ cititorii, nu vreau să creez o lume mai bună sau o societate mai bună, vreau doar să le dau cititorilor mei o poveste bună, spusă în mod artistic şi complex. Nu este misiunea mea să fiu învăţătorul generaţiei.
C. G.: În romanul Un porumbel şi un băiat, anumite expresii şi imagini sînt repetate asemenea cadenţelor dintr-un cîntec, creîndu-se o structură muzicală în roman. Şi în Roman rusesc sînteţi interesat să daţi un ritm interior textului. Scrieţi raportîndu-vă la un ritm, nu numai la o intrigă şi o tramă epică. Cît de importante sînt sunetul şi muzica frazelor pentru stil?
M. S.: Sînt foarte importante, fiindcă obişnuiesc să citesc paginile pe care le-am scris cu voce tare, pentru a asculta dacă acest ritm există sau, dacă e vorba de un roman al meu tradus în altă limbă, îl pun pe traducător să îl citească. Caut muzica unei poveşti, caracterul ei auroral, chiar dacă nu înţeleg acea limbă, pot să îmi dau seama dacă acel ritm există. Din nou, cred că are de a face cu faptul că în familie mi-au fost spuse întrebări tot timpul, iar modul în care spui o poveste nu este legat numai de conţinut, ci şi de expresie, de muzica frazelor. Ritmul este unul dintre elementele captivante ale poveştii.
C. G.: În Roman rusesc aveţi această frază: "Zidurile pe care le clădiseră în mine Pines şi bunicul se înălţau trainice". Cît de importante sînt semnele lăsate în noi de bunicii şi părinţii noştri?
M. S.: Pentru mine, sînt foarte importante, dar acestea pot varia de la o persoană la alta. Eu fac parte din două mari familii: prima este propria mea familie, carnea şi sîngele meu. Simt aproape fizic apropierea bunicilor mei, a părinţilor şi a rudelor mele de sînge. Dar fac parte şi din marea familie a comunităţii, limbii şi culturii evreieşti. Este foarte important, fiindcă noi ne scriem poveştile încă din timpurile biblice şi am continuat să le scriem pănă azi în aceeaşi limbă, ebraica. Este una dintre cele mai vechi limbi cunoscute azi. Ideea de a putea citi povestea Regelui David şi de a şti că, dacă el s-ar întoarce, ar putea să îmi citească romanul. Deşi nu ar înţelege multe cuvinte, cum ar fi roman sau rusesc, el va înţelege cuvintele dragoste, memorie, familie şi dorinţă. Aceste cuvinte aparţin literaturii. Atunci cînd scriu o carte, mă raportez la cuvîntul familie şi în acest fel.
C. G.: Sînteţi un autor secular, dar sînteţi influenţat de Biblie. În ce mod este aceasta importantă?
M. S.: Este foarte importantă din cel puţin două puncte de vedere: împrumut teme din Biblie. În cel de-al treilea roman al meu, tradus în engleză cu titlul Four meals, iau iubirea dintre Iacob şi Rahela şi ideea de a avea răbdare, dorinţa care presupune răbdare şi aşteptare (e vorba de cei şapte ani pe care i-a aşteptat Iacob), şi le folosesc într-un mod foarte transparent. Orice cititor care cunoaşte povestea biblică poate identifica aceste teme. Apoi există un alt element pe care îl împrumut. Şi anume, faptul căBiblia nu e un roman psihologic, ea nu intră în mintea şi sufletul personajelor, ci descrie acţiunile şi cuvintele acestora. Îţi lasă ţie, cititorul, posibilitatea de a interpreta şi de a face supoziţii asupra personalităţii acestor oameni. Mie chiar nu îmi plac romanele psihologice. Nu îmi plac nici cele politice. Nu îmi place cînd aud monologul interior al cuiva sau cînd mi se explică comportamentul personajului prea mult. Îmi plac textele care îmi dau libertatea să interpretez eu acţiunile unor personaje. Îmi place să îmi pun singur întrebări. Asta găseşti înVechiul Testament.
C. G.: De ce nu credeţi în literatura angajată?
M. S.: Cred că motivaţia fundamentală a unui scriitor este să spună o poveste bună, iar aceasta să fie structurată în mod polifonic, artistic. Dacă arta romanului este pusă în slujba unor alte nevoi şi obiective, atunci aceasta este un fel de prostituţie. Arta scrisului ar trebui să fie cel mai pur lucru cu putinţă. O carte nu ar trebui să fie morală, să te facă o persoană mai bună sau să aducă pacea în Orientul Mijlociu, ci doar să-ţi ofere o poveste bine scrisă.
