Vineri 13

O superstiţie a lumii occidentale. O prejudecată a fricii, a forţelor subterane cărora nu te poţi opune, a prezenţei unei neîntrerupte încleştări între binele şi răul omniprezente, supranaturale, necontrolabile, din calea căreia e înţelept să te fereşti, să te ascunzi, să-ţi ştergi gândurile şi dorinţele. Vineri 13. O credinţă primitivă. Pe care orice om raţional o respinge, pentru că ştie că nu are niciun temei. Cu condiţia ca lumea lui să fie guvernată de raţiune, de iubire, de bine, de frumos. Adică de ceea ce umanitatea a pus la baza construcţiei ei colective, a alcătuirii ei viabile. Fără de care construcţia e o ruină, construirea o demolare, alcătuirea o iluzie fără posteritate.

Vineri, 13 noiembrie 2015, ar fi trebuit să fie o zi în şirul altora, fără semnificaţie aparte, fără altă memorabilitate decât cea a faptelor fireşti ale lumii civilizate. Dar i-a fost să fie schimbată de primitivul, barbarul, inumanul care nu conţine raţiunea, nu-şi exercită facultăţile de gândire şi distincţie. Care nu decelează valori, pentru că nu are cu ce să le măsoare. Care nu păstrează esenţe, pentru că le-a negat orice urmă de locuire interioară. Şi i-a fost din nou Parisului şi Franţei şi, odată cu ei, nouă, tuturor. A fost să ne întoarcem la iraţionalul unei lumi a nebuniei şi haosului, a violenţei şi fricii, a strigării unei convingeri golite de semnificaţie, otrăvite şi pervertite.

Nu sunt multe de spus. Sunt foarte multe de spus. Sunt explicaţii, acuzaţii, contexte, premize, consecinţe, dureri, îngroziri, consolări, angoase, judecăţi. Sunt lucruri de făcut şi de nefăcut. Calcule generale şi personale. Locuri comune de evitat, obiceiuri de modelat. Imagini de alungat din minte: ai trecut şi tu pe acolo, puteai fi acolo, pe asfalt, în şoc, privindu-ţi sângele de un roşu care nu seamănă nici cu macii de mai, nici cu vişinele de iulie, în viaţă, dincolo de ea, în trecere. Sunt priviri în urmă, dinainte de ziua asta, la alte zile, ale altor oameni, cu naţionalităţi mai mult sau puţin sonore, de care ne leagă ceva sau nu, din alte nenorociri, dar din acelaşi război, al nimicului care ne vrea ai lui.

Sunt şi iubirile, aşteptările, bucuriile şi încrederea. Că vom ştii să învăţăm, că nu ne vom lăsa duşi de tristeţea inevitabilului, că nu ne vom rătăci în obscuritatea fatalităţii, că nu vom repeta greşeli, că nu vom retrăi istorii, că edificiul evoluţiei are piloni adânci şi câteva erori nu-i vor slăbi fundamentul.

Viaţa merge înainte. Cu un pas înapoi. Dar merge. Şi speră.