Nici nu apuc să mă dumiresc, că din apă aud un hohot de râs şi văd o dihanie cu ochii bulbucaţi şi roşii, arătând nepoliticos spre capul meu. Şi-a început să şi cânte, pe un ton răutăcios:
"Doi ochi ai avut, / Dar cu nasul i-ai pierdut, / Fata mării a venit / Şi pe tine te-a vrăjit".
Speriat, am sărit doi paşi înapoi, genunchii au început să-mi tremure dezordonat: "Ce-i cu glumele astea proaste? Cine-mi tocmeşte chipul? Dă-mi-l înapoi!"
Dar nici n-am terminat bine vorbele, că Cel-din-baltă, cu râsul lui dezgustător, a şi zbughit-o într-o fântână. Mă apropii de ea - beznă! Nici urmă de lighioană!
Cum mi-e groaznic de frică de întuneric, am stat un pic să mă gândesc ce e de făcut. Dar faptul că aş putea apărea în faţa părinţilor, prietenilor şi colegilor fără nas, ochi şi fără pistrui m-a făcut să iau repede o decizie: mă duc după el şi nu plec până nu aflu unde locuieşte această Fată a mării. Mă aşez pe marginea fântânii, strâng din pumni, trag aer adânc în piept şi îmi dau drumul în fântână...
Când am deschis ochii, o lumină stranie mă înconjura. Şi în faţa mea se desfăşura o scenă incredibilă! Cel-din-baltă asculta cu gura căscată cearta iscată între nişte personaje care arătau chiar mai ciudat decât prietenii fratelui meu mai mare.
Cea mai furioasă era o femeie voinică, foarte frumoasă, cu părul lung, care fac pariu că lucea ca aurul în bătaia soarelui.
- M-am săturat! Când nu sunt în râu, trebuie să fiu în iaz, când nu sunt în lac, trebuie să fiu în puţ! Uneori sunt luată şi peste picior, că aş da din lac în puţ!
- Ştima-apelor, te rog linişteşte-te, respiră adânc! Ştii că atunci când te înfurii, toate apele ies din matcă şi mătură totul în cale. Tot eu trebuie, după aceea, să merg să sorb toată apa care-mi iese în drum! Mi se înfioară solzii de pe şira spinării numai când mă gândesc că iar trebuie să înghit apa cu toate broaştele alea râioase şi dezgustătoare, ca să nu se inunde tot pământul.
- Sorbule, nu te mai plânge, ştiu eu cât eşti de lacom! De aia ţi se face rău!
Urmărind conversaţia, simţeam cum nivelul apei din fântână începe să crească.
O făcătură mică, din lut, care ţopăia disperată, încercând să ajungă într-o zonă uscată, ţipă cu glas ascuţit:
- Încetaţi, încetaţi, o să mi se înmoaie picioruşele!
- Tu să taci!
- Ba să mă scuzaţi, dar am un mesaj important! Sunt trimisul oamenilor doar...
- Bine, Caloiene, zi-ne, dar pe scurt, că avem multe de rezolvat!
- În loc să staţi să vă certaţi, mai bine aţi trimite puţină ploaie şi în locurile unde este secetă de două luni, iar oamenii nu mai ştiu ce să facă!
Cei trei spuseră în cor:
- Pentru acest lucru, ar trebui să vorbeşti cu el! Solomonare, scoate-ţi capul din carte şi vezi ce vrea Caloianul!
Solomonarul se întoarse spre ei, mângâindu-şi asistentul preferat, balaurul, pe creştet, şi spuse cu o voce hodorogită:
- Cred că mai poate aştepta un pic, deocamdată avem un vizitator.
Deodată, şase perechi de ochi se aţintiră asupra mea. Şi nu ştiu dacă din cauza apei reci de la picioare sau din cauza privirii pofticioase a balaurului, îmi cam pierise şi vocea.
- Aaaaah, zise Cel-din Baltă. Ce-i cu tine, Făr' de Chip? Pân-aici m-ai urmărit?
- Bu-bu-bună seara, am răspuns uşor speriat, dar hotărât să aflu unde se găseşte cea care-mi furase chipul.
Şi, profitând de faptul că toţi mă urmăreau, am început să le povestesc păţania mea. Păreau dornici să mă ajute.
- Nimic mai simplu, ceea ce cauţi se află în Mlaştini. Apleacă-te deasupra apei curate până îţi vezi chipul, dar ai mare grijă pe unde calci, încheie cu un zâmbet viclean Ştima Apei.
- Ba cred că un loc mai bun de ascuns chipuri este Ţinutul unde apa se întâlneşte cu pământul. Că doar aşa a fost făcută lumea, spuse cu glas firav Caloianul.
- Din funcţia pe care o am, ca sorb al mărilor, sunt sigur că Fata Mării ţi-a ascuns chipul pe fundul mării.
- Cărţile îmi spun că tot pe tărâmul oamenilor vei găsi ceva pământesc, rosti cu înţelepciune Solomonarul. Grăbeşte-te, ai un drum lung de făcut! Iar când vei da de greu, gândeşte-te la noi şi-ţi vom veni în ajutor.
Mi-am luat picioarele la spinare şi am pornit-o la drum. Nu peste mult timp, am găsit Mlaştinile. Le-am recunoscut după miros. Am dat târcoale ochiurilor de apă, încercând să mă oglindesc, dar, la cât de întuneric era, dacă mă mai aplecam puţin, cu siguranţă m-ar fi înghiţit cu totul, aşa că mi-am dat seama că Ştima-Apei mă trimisese pe o pistă falsă. Am traversat ţinutul rapid, ţopăind de p-o buturugă pe alta. Nici nu mi-am tras bine sufletul, că am ajuns în Ţinutul unde apa se întâlneşte cu pământul. Un munte de măşti se înălţa în faţa mea, dar niciun chip nu semăna cu al meu.
Am plecat mai departe. Aerul sărat al mării m-a făcut să exclam:
- Ce minunăţie! Soare, nisip, pescăruşi! Şi ce frumos cântă marea! Ia să mă întind puţin, că mă simt cam obosit.
Nici nu am apucat să închid bine ochii, că râsul cel enervant al Celui-din-baltă m-a făcut să sar cât colo:
- Vai săracul obosit, / Uite-l cum a adormit, / Făr'de chip un an, doi, trei, / Niciodată nu-l mai iei!
Iar din valuri au început să apară oamenii-peşti, care se înghesuiau care mai de care să vadă cine a mai fost păcălit de data asta! Simţeam cum mi se înroşesc urechile de furie şi probabil mi s-ar fi înroşit şi pistruii, dacă i-aş mai fi avut. M-am repezit spre Cel-din-baltă, dar acesta se făcu nevăzut. Unul din oamenii mării m-a îndemnat să le spun mai bine povestea şi să-l las în pace pe micul netot.
Şi, uşor emoţionat de numărul mare de spectatori, am început să-mi spun păsul.
- Copile drag, cunoaştem fiecare ungher şi fiecare fir de nisip al acestei mării. Chipul tău nu-i aici, dar bunicul îmi povestea că nu foarte departe există o insulă scufundată a oamenilor. Acolo trebuie să-l fi dus Fata mărilor, spuse Mai-Marele Oamenilor-Peşti.
- Dar cum ajung acolo? am îngăimat eu.
- Treci prin Ţinutul umbrelor şi o când o să ajungi la o apă mare, vei şti că eşti pe aproape.
Le-am mulţumit politicos şi am pornit-o din nou la drum. Am ajuns la o peşteră întunecoasă. Mi-am făcut curaj, deşi simţeam cum picături reci de sudoare îmi curg pe şira spinării. Am intrat. Eram atent la orice zgomot şi speram că nu voi întâlni niciun liliac, când am observat o dihanie pe perete. M-am oprit. S-a oprit şi ea. Am mai făcut trei paşi, ea după mine. Atunci am luat-o la sănătoasa de-mi sfârâiau călcâiele, dar nici cu dihania nu mi-era ruşine. Era o bună alergătoare! Noroc cu o rază de soare care a topit-o pe loc şi eu am ieşit din peşteră.
În faţa mea însă se întindea o imensitate de apă. Aşa că m-am aşezat, fluierând a pagubă. Şi acum, ce-ar trebui să fac? Să sorb toată apa asta?
- M-ai chemat, Făr' de Chip? a întrebat Sorbul mării, apărut de nicăieri, în spate.
- Nu, nici gând! am tresărit. Dar mă bucur că ai apărut. Trebuie să ajung la insula scufundată. N-ai putea să-mi dai un costum de scafandru, ceva?
- Nu, dar nu degeaba mă cheamă Sorbul mării!
Şi, cât ai spune peşte, apa fu înghiţită, iar în faţa ochilor mi se arătă o insulă minunată: miros de prăjituri abia scoase din cuptor, muzică şi voci vesele de oameni, ba chiar şi o alee care semăna cu strada Crăiţelor, unde locuiesc! Toate mă făcură să mă simt foarte aproape de casă. Nu mai ştiam dacă visez sau dacă m-am întors în lumea mea. Tot ce-mi doream era să-mi aflu faţa şi să ajung cât mai repede la ai mei, mi se făcuse un dor teribil. Dar unde să-mi caut chipul pe toată această insulă? Gândul mă duse la înţeleptul solomonar , care şi apăru înaintea mea, călare pe acelaşi balaur.
- M-ai chemat, am venit, dar n-am timp de poposit! Chipul tău îl vei afla chiar în ghicitoarea mea!
Şi-mi întinse un răvaş, care conţinea aceste două rânduri:
"Oglinda cerului
În adăpostul pământului."
Ce spui, mă ajuţi să găsesc răspunsul?
***
Şi acum ce-ai spune dacă ai descoperi povestea parcurgând labirintul pe care ţi l-am pregătit în cadrul expoziţiei Apa trece, poveştile rămân, care este deschisă până pe 6 decembrie 2015 la Sala Dalles din Bucureşti? Provocarea o vei afla la intrarea în labirint. Te va ajuta şi harta pe care o vei primi tot la intrare.