Primele mele amintiri sunt în alb și negru, undeva la sfârșitul anilor '70 și începutul anilor '80. La București, grație unei antene cu șapte elemente, suspendată la fereastra sufrageriei noastre, reușeam cu greu să prindem, pe ecranul anticului nostru televizor Opera, transmisiunea directă a finalelor masculine și feminine ale marelui turneu francez, difuzată pe primul canal al televiziunii bulgare. Printre mii de "purici", abia dacă izbuteam să disting mingea, liniile terenului și, mai ales, starurile circuitului de atunci. An de an, descopeream chipuri noi, chiar dacă, pentru noi toți cei care citeam zilnic ziarul Sportul, care se găsea la fel de greu ca un kilogram de carne, numele lor ne erau deja de mult cunoscute. Roland Garros, care fusese la vremea lui un aviator celebru, îmi permitea astfel, la începutul fiecărei veri, să "evadez" din această imensă închisoare în aer liber în care se transforma încetul cu încetul România ceaușistă. De la un turneu la altul, mă îndrăgosteam de Chris Evert, Gabriela Sabatini sau Steffi Graf, admiram tenacitatea unui Ivan Lendl ori a Arantxei Sánchez Vicario sau tupeul unui puști de numai 17 ani, Michael Chang, care avea curajul să servească din când în când pe sub mână (à la cuillère cum spun francezii), enervând și ridiculizând astfel adversari mult mai experimentați.
Și apoi, în decembrie 1989, într-o singură noapte, regimul comunist s-a prăbușit! De-acum înainte puteam vedea Internaționalele de tenis ale Franței pe TVR1, însă, în vântul de libertate care sufla cu putere peste România la începutul anilor '90, Andrés Gómez sau Jim Courier nu mă mai făceau să visez ca înainte. În Franța am ajuns cu o bursă de studii în septembrie 1994 și, grație secretarei laboratorului meu de cercetare de la École Normale Supérieure din Cachan, unde îmi pregăteam masteratul, am obținut primul meu bilet la Roland în mai 1995. Am descoperit cu această ocazie tribunele miticului Court no. 1, astăzi dispărut, pe ale cărui ziduri erau înscrise numele tuturor câștigătorilor turneului, printre care Ilie Năstase și Virginia Ruzici. În acel an, austriacul Thomas Muster a măturat pe jos cu toți adversarii săi, însă eu nu aveam ochi decât pentru surprinzătorul Adrian Voinea, venit din calificări, care ajunsese până în sferturile de finală, după ce îl eliminase pe legendarul Boris Becker.
Ulterior, fiind licențiat al Federației Franceze de Tenis, am putut participa, în calitate de spectator, la mai toate edițiile acestei competiții. De la un an la altul, turneul a evoluat, crescând și oferindu-și astfel un lifting aproape complet prin introducerea nocturnei, a night-session-urilor pe Central, prin dispariția terenurilor 1 și 2, prin instalarea unui acoperiș amovibil pe Philippe-Chatrier și Suzanne-Lenglen, prin inserarea armonioasă a terenului Simone-Matthieu în mijlocul serelor de la Auteuil sau prin construcția acestui incandescent "cazan" de 5.000 de locuri care este Court no. 14, săpat într-o groapă, acolo unde capii de serie cad unul după altul, mai ales atunci când înfruntă un jucător francez sau când publicul decide să fie de partea challenger-ului.
Multă vreme am mers acolo, ca atâția alții, pentru atmosfera elegantă a turneului, pentru a întâlni personalități la modă, pentru a zări sportivi legendari, pentru a descoperi jucători noi și, mai ales, pentru a asista la meciuri dramatice care se prelungesc până târziu în noapte pe vreun teren secundar uitat de lume, unde, din cauza frigului din ce în ce mai pătrunzător, nu mai rămân decât cei care iubesc cu adevărat tenisul și trăiesc cu adevărat prin și pentru acesta. Căci eu fac parte din cei care adoră să meargă la Roland în prima săptămână a turneului, atunci când se joacă pe toate terenurile și când spectatorii se numără cu miile, într-un du-te-vino neîntrerupt care, privit de sus, trebuie să pară destul de haotic, ba chiar neliniștitor.
Dacă în complexul sportiv, întins pe 12 hectare, găsești atât restaurante foarte chic, cât și standuri de fast-food, cel mai indicat este să mănânci de prânz acasă sau în oraș înainte de a ajunge la stadion, fiindcă la Roland un hot-dog costă 10 euro, un macaron Ladurée 3 euro, o Coca-Cola 4,20 euro, o înghețată italiană 5 euro și o flûte de șampanie rosé Moët & Chandon 17 euro. Singurele lucruri gratuite sunt apa de la cișmele și șezlongurile instalate în Place des Mousquetaires, în fața unui ecran gigantic pe care sunt retransmise încontinuu meciurile de pe Central, aflat la numai câțiva metri distanță.
Se spune că, dacă nu ești prezent pe rețelele sociale, nu exiști. Ei bine, aceeași regulă funcționează și în cazul turneului de la Porte d'Auteuil. Timp de două săptămâni, să te afișezi pe aleile complexului, înseamnă că ești cineva! Iar acest lucru îți permite chiar să te poți da drept specialist în sportul alb la toate dineurile mondene la care ești invitat în această perioadă. La Roland, vii îmbrăcat îngrijit, te plimbi, te arăți și, cu puțin noroc, dacă vremea o permite, te poți bronza în tribune. Îți cumperi, dacă te apucă puțin oboseala, o înghețată (italiană), te filmezi, îți faci poze în fața lungului zid de culoarea zgurii de pe aleea centrală, sperând în secret, de ce nu, să faci un selfie cu vreun (fost) jucător care încearcă să-și croiască drum incognito prin mulțime. Între două seturi, îți poți lua un mic souvenir: pentru unii, poate fi o sacoșă cu sigla Open-ului francez la 12 euro, pentru alții, un prosop de plajă la 50 de euro. Asta dacă nu cumva te ia valul și vrei neapărat să-ți spargi pușculița, plătind 130 de euro pentru o pălărie Panama Lacoste albă cu bentiță cărămizie. M'as-tu vu(e)?
Dacă în tribune multe loje rămân goale, este pentru că acestea au fost închiriate pe sume exorbitante de mari grupuri internaționale, iar invitații vin să vadă doar unul dintre cele patru meciuri programate zilnic pe terenurile principale. Cei mai mulți dintre aceștia nu cunosc nici toate regulile jocului, nici majoritatea jucătorilor; ei vin la Roland doar pentru a încheia afaceri de milioane de euro, pentru a vedea marile glorii ale circuitului sau, cel mai adesea, pentru a petrece un moment plăcut în familie.
Sunt mai bine de 30 de ani de când străbat aleile de la Roland Garros, devenind astfel, fără voia mea, martor privilegiat al unui sport în care forța jucătorilor și viteza mingii au continuat să crească pe măsură ce durata schimburilor nu a făcut decât să scadă. În tot acest timp, am adunat o tolbă de amintiri.
În 1997, pe un teren secundar, într-o indiferență generală, Gustavo Kuerten câștiga meciul său din primul tur împotriva cehului Sláva Doseděl. Două săptămâni mai târziu, în timp ce participam la o conferință de teoria jocurilor la Milano, spre marea mea surpriză, l-am văzut la televizor pe tânărul Brazilian de numai 21 de ani, clasat atunci pe locul 66 mondial, ridicând trofeul!
Din 2005 încoace, am încetat să mai număr de câte ori l-am văzut pe Nadal sărind în toate direcțiile și intrând ca un taur în arenă, într-un fel de coridă inversată, în care puteai fi sigur că, de această dată, toreadorul avea să fie victima zilei. Doar câțiva au reușit să rupă domnia regelui zgurii, cel mai adesea profitând de accidentările acestuia. Printre ei, simpaticul Wawrinka, metronomul Djokovic și, mai ales, elegantul Federer, la al cărui unic triumf am avut onoarea să asist, cu mult noroc, mulțumită trimisului special al Televiziunii române la Paris. Asta se întâmpla în iunie 2009. Altfel spus, acum o eternitate.
Și apoi, timp de aproape un deceniu, datorită unei constănțence de 1,68 m, nu am mai fost același om. Din spectator echidistant, am devenit fan necondiționat al Simonei Halep. Prima ei finală, pierdută după mai bine de trei ore de joc în fața Șarapovei în 2014, mi-a stricat o reprezentație a Traviatei, cu Diana Damrau, Francesco Demuro și Ludovic Tézier, programată în aceeași seară și pentru care cumpărasem bilete cu mai bine de un an înainte. În noaptea care a urmat finalei am fost chiar mai bolnav decât Violetta Valéry! Trei ani mai târziu, am asistat la cinci din cele șapte meciuri care i-au permis din nou Simonei să ajungă în finala competiției. Nu voi uita niciodată incredibilul ei sfert de finală împotriva Svitolinei pe Lenglen, atunci când românca a revenit miraculos de la 3-6, 0-5 pentru a se impune în trei seturi, dominând-o apoi pe Plíšková în semifinală. Finala împotriva lui Ostapenko părea o simplă formalitate, chiar dacă letona reușise în acel an mai multe lovituri câștigătoare decât marele Rafael Nadal! A fost un supliciu. Sub un soare torid, așezat pe ultimul rând al tribunei Henri Cochet, timp de exact două ore și trei minute, am asistat neputincios la naufragiul ei și, după mai multe zile în care am refuzat să cred că pierduse un meci pe care îl avea în mână, mi-am jurat să nu-i mai urmăresc finalele, ca să nu-i port ghinion. Mai mult, anul următor, am luat decizia să nu mai merg la niciunul din meciurile ei de la Roland! În ziua finalei câștigate împotriva americancei Sloane Stephens, am hoinărit mai bine de două ore pe străzile Parisului, primind din când în când câte un SMS cu evoluția scorului de la soția mea, care urmărea meciul pe France 3. Am fost alături de ea și în 2022, pe terenul Simone-Mathieu, prinzând in extremis ultima ei minge pierdută în fața chinezoaicei Zheng, o necunoscută pe atunci, care avea să devină totuși campioană olimpică la Paris doi ani mai târziu.
În fiecare an, la Roland, totul se schimbă pentru ca nimic să nu se schimbe. O nouă ediție a turneului este pe punctul de a începe. Pe tabloul masculin: circulați, nu e nimic de văzut! De ceva timp încoace, Jannik Sinner și-a propus să ne convingă pe toți că Nadal, Djokovici sau Federer sunt niște mici copii italianul câștigă pe toate suprafețele, la toate turneele la care participă și, de cele mai multe ori, fără să piardă vreun set. În absența lui Carlos Alcaraz, victoria lui Sinner îmi pare o certitudine, fiindcă printre jucătorii actuali nu văd niciun David capabil să-l doboare pe acest Goliat. În schimb, pe tabloul feminin, lucrurile mi se par mult mai deschise decât par la prima vedere, chiar dacă Aryna Sabalenka este marea favorită. Ca să fiu sincer, mi-ar plăcea foarte mult ca Rybakina să câștige primul ei Roland Garros. Aș fi și mai bucuros dacă victoria i-ar reveni ucrainencei Elina Svitolina, mai ales după incredibila ei victorie de la Roma de săptămâna trecută (16 mai 2026).
Un lucru însă e sigur: și în 2026 voi fi prezent pe toate terenurile de la Roland Garros, pentru a le încuraja pe franțuzoaice, pe românce și, mai ales, pe încântătoarea noastră Sorana Cîrstea, această versiune feminină a lui Dorian Gray, care nu a jucat parcă niciodată un tenis atât de bun ca în acest an 2026. Cu mulți ani în urmă, pe când avea numai 19 ani, Sorana a jucat un sfert de finală la Roland. Anul acesta, s-a oprit în semifinale la Roma. Cum ar fi să...?