Ceai în Ellada sau un scurt inventar cutumiar

Încerc să sorb din cafeaua prea fierbinte. De fapt, nu e cafea, e ceai, dar cafeaua e mult mai populară şi mai boemă decât ceaiul. La fel ca ţigara - un viciu boem. Ei bine, eu nu sunt populară şi nici boemă. Sunt doar un corp care bea ceai şi o minte care caută o amintire, un subiect prin vâltoarea de neoprit a anilor îngrămădiţi într-un cap mititel şi firav.

Îmi beau cafeaua, deci, în balcon. Ţie unde-ţi place s-o bei? Balconul meu e într-o altă cultură, nu e îngrădit de sus până jos, nu e baricadat ca la noi acasă. Nu. Aici este descoperit, lăsat în voia sorţii sau lăsat să respire, ia-o cum vrei. E un balcon mic, îngrămădit între două blocuri - descoperire minimă deci - dar cu vedere spre un munte îndepărtat. Jos, în dreapta, un parc pentru copii care e plin de viaţă chiar şi la 12 noaptea. În faţă - o casă măricică cu o gradină verde tot timpul anului. Grădină de lămâi. Câteodată ţopăie şi câte un iepuraş sau o broscuţă ţestoasă în jurul copacilor. O adevărată desfătare pentru ochiul obişnuit cu blocurile uniforme, comuniste de la noi de-acasă. Cu timpul, te obişnuieşti cu peisajul, cu noile denumiri, cu expresiile lor care exprimă atât de bine, de clar esenţa unui fapt de viaţă. Te obişnuieşti, dar nu te plictiseşti. La urma urmei, cultura lor nu e atât de diferită de a noastră. Aparţinem aceluiaşi spaţiu balcanic, iar relaţiile economice şi politice continuă neîntrerupt de secole bune. A existat mereu o oarecare legătură, comuniune aş putea spune, spirituală între noi şi ei. Că avem aceeaşi religie, că am trăit o aceeaşi spaimă otomană care ne-a conturat istoria şi cultura, că există numeroase similarităţi între limbile noastre, atât la nivelul originii cuvintelor, cât şi la nivelul unităţilor frazeologice (şi la ei plouă cu găleata, spre exemplu, ca şi la noi). Şi totuşi, dimineaţa vânzătorii ambulanţi îşi strigă marfa în gura mare pe fiecare străduţă a cartierului. Şi la ei ţiganii români ies la cerşit, mai ales în trenuri. Şi ei fierb cafeaua la ibric, nu doar la nisip sau la filtru. Şi babele lor sunt la fel de curioase şi îngrijorate pentru soarta celorlalţi. Şi ei, şi noi, şi ei, şi noi...

Clopotul de la biserica din "plateia" anunţă ora fixă. Vecina de vizavi spală balconul ca în fiecare dimineaţă. Acum că s-a răcorit, îşi scoate covoarele din magazie şi le întinde în casă. Tot acum schimbă perdelele de vară cu cele de iarnă. Pe aici, toamna şi primăvara par a fi mai puţin cunoscute localnicilor ca denumiri. Imediat ce se sfârşeşte august, vecinii încep a-ţi ura o iarnă bună. E drept, toamna lor vine pe la mijlocul lui octombrie, iar iarna prin noiembrie. Cu o aşa toamnă scurtă, cine s-o mai bage-n seamă? Dacă vreau să ajung la farmacie sau la vreun magazin de haine, trebuie să mă grăbesc cu cafeaua, mai ales dacă-i luni, miercuri sau vineri. Pe la ora 3 după-amiază străzile încep să devină pustii: totul este închis, mai puţin marile lanţuri de magazine sau mall-urile. Unele magazine deschid iar la 5, însă dacă ai nevoie urgent de o fotocopie, ai face bine să te grăbeşti, căci nu ai certitudinea că seara vei găsi pe cineva acolo. Aici până şi timpul se măsoară diferit, chiar dacă nu există nicio diferenţă de fus orar. După ora prânzului, salutul obişnuit este "Kalispera" (Bună seara!), iar ceea ce la noi s-ar traduce prin după-amiază la ei se întâmplă după ora mesei de seară. Seara, în adevăratul sens al cuvântului, s-ar înscrie, la noi, în categoria nopţii. Iar cafeaua nu se bea doar dimineaţa, ci cel puţin de 3 ori pe zi (dimineaţa, la prânz şi seara). Ei se bucură de viaţă, de toate plăcerile pe care aceasta le poate oferi. Băutul unei cafele este un adevărat ritual în care omul încremeneşte în contemplarea vieţii. Totul este un spectacol. Gălăgioşi şi petrecăreţi, fac schimb de impresii politice sau microbiste cu aceeaşi pasiune cu care cântă o romanţă la bouzoukia. Da, pasiunea este cea care îi caracterizează. Cu toate acestea, nunţile noastre sunt mult mai înfocate decât ale lor. Ei pleacă destul de devreme de la nuntă. De altfel, pe la 2-3 noaptea s-a terminat toată petrecerea. Nu există acea nevoie de a se îmbrăca cât mai pompos şi nici nu dănţuiesc până li se taie răsuflarea, ci preferă să vorbească cu prietenii, cu duşmanii, cu oricine, numai să vorbească. Iar de anul nou, de multe ori, după cina în familie, se joacă cărţi. Alţii preferă să iasă în centre de distracţie. La fel şi de Înviere. Căci resurecţia Mântuitorului este un prilej de bucurie şi petrecere.

Azi este joi. Nu mă grăbesc să-mi termin ceaiul, ci privesc vecina de vizavi care-şi întinde hainele pe terasa blocului. Soarele promite să le usuce în cel mai scurt timp. Iar bătaia hainelor albe în vânt îmi incită memoria... Ei şi noi, în definitiv tot oameni.