Am face bine să prețuim și să înțelegem ce ne-au dăruit Tecău și Mergea. Așa le-am respecta munca.
Greu de spus dacă a fost cea mai frumoasă finală posibilă meciul de dublu care i-a opus pe Horia Tecău și Jean Julien Rojer lui Florin Mergea și Rohan Bopanna. Bucuria de a avea doi compatrioți în ultimul act al Turneului Campionilor compensează însă posibilul deficit de spectacol. De o vreme, urmăresc cu plăcere mai mare meciurile de dublu decît pe cele de simplu. Știu că afirmația asta mă va trimite direct printre ignoranți în ale tenisului, dar fie. Mi se pare, și nu de azi de ieri, că jocul de simplu s-a transformat într-o atletică grea, întretăiată de unele incontestabile reușite tehnice. Sclipirile lui Federer sînt tocmai dovada că ne despărțim de o lume și ne înșurubăm în alta, cu tot cu dieta fără gluten a lui Djokovici contorsionistul.
Prin comparație, jocul de dublu oferă o formă de spectacol mai aproape de mesajul originar al tenisului. Serviciul-vole, deci atacul, curajul de a merge acolo, în față, în contact aproape nemijlocit cu oponenții din cealaltă jumătate de teren rămîn ideile de bază la dublu. Rapiditatea execuțiilor, coordonarea între parteneri, luciditatea vie în fracțiuni de secundă, inclusiv virtuozitatea multora dintre "dubliști" vin în contrapartidă cu munca metodică de dislocare / destabilizare a adversarului. În opoziție flagrantă cu geometria perfectă însușită de jucătorii de simplu - de ce pe unii nu i-am putea numi "simpliști"?
Prea multă filosofie strică, mai ales aplicată sportului. Performanța lui Tecău și Mergea, adversari în finala Turneului Campionilor, trebuie salutată cu o plecăciune adîncă. De aceea și pledoaria dinainte pentru frumusețea și valorizarea jocului de dublu. Dubla prezență românească în finala de la Londra este un eveniment. Un fapt excepțional, pe lîngă care nu se poate trece aruncînd o privire, ceva de genul, "A, bravo, drăguț, dar, știți, voi jucați dublu, nu se compară".
Tecău și Rojer au cîștigat pentru că sînt echipa mai echilibrată, mai calmă, mai matură, mai pragmatică. În multe momente, Horia s-a dovedit motorul echipei. Mergea și Bopanna sînt parcă mai spectaculoși, dar stau mai rău la capitolul constanță. La fel, în destule situații, Florin a arătat o calitate superioară față de Rohan. Altfel, isprăvile lui Horia și Florin sînt cel mai neașteptat cadou la sfîrșitul unui an pe care, din păcate, nu-l vom uita niciodată.