Visul românesc (III)

Netedu recunoştea prea bine în adâncul său că argumentele lui împotriva argumentelor ei sunt numai de faţadă, că, de fapt, acceptase totul încă de pe când ea l-a "lămurit" în privinţa visului în care se făcea că se bătea cu Weltmann. Aşa că acum se lăsa în voia ei. Ghemul lui de lână din creier se desfăşura prea încet ca să-i poată face faţă lui Cici. Gândirea lui de "pasul piticului" a cedat, aşa că a trecut la punerea în aplicare a planurilor Ceciliei (de fapt, aşa o chema). Se întreba, totuşi, dacă are capacităţi de conducător. Conducerea se învaţă, se deprinde? Se naşte omul cu ea? Greu de priceput. Cici îi spusese la un moment dat că orice acţiune făcută pe calea normalităţii este greşită în politică şi nu va face posibilă obţinerea succesului. Or asta îl speria pe Netedu: nu se simţea în stare de aşa ceva.

Se arăta pe la toate întrunirile, prin toate "locaţiile", cum se zicea în noua limbă de lemn, pe la toate şedinţele şi vorbea, vorbea. Cici avea nişte colegi de liceu şi de facultate, care lucrau pe la televiziunile şi radiourile locale. La fel prin presă. Erau destul de mulţi aceşti foşti colegi şi colege, iar acolo unde nu avea, şi-i făcea prin vechiul şi bine conservatul sistem Pile, Cunoştinţe şi Relaţii. Drept urmare, Netedu a fost invitat la aceste televiziuni şi posturi de radio cu diverse ocazii, de la sărbătorirea lui Eminescu până la tocşouri cu iz gros, balcanic.

Vorbea liber despre orice. De ce să nu o facă, când puzderii de "proşti şcoliţi" îşi dădeau cu părerea despre "flacăra violet", iar un ziarist socotit o floare a intelectualităţii aborigene trata fenomenul micţiunii? Chiar dacă tema emisiunii era bine definită, Netedu găsea portiţe să vorbească despre lucruri mai mult sau mai puţin prosteşti care erau la modă şi care trezeau controverse. Explica lung şi întortocheat cu exemple luate din diverse domenii. Despre câte nu poţi să vorbeşti, ca să trezeşti "largul interes al prostimii", cum zicea Cici: primul zbor pe lună (desigur, a fost o gogoriţă a americanilor), campionatul mondial de fotbal, flacăra sus-numită, paşapoartele electronice, codul de bare de pe dozatoarele de bere, turnurile gemene... Divaga lung şi lax pe tema "Of, dacă am şti câte mizerii mâncăm", a încălzirii globale, a Codului lui da Vinci, a mormintelor lui Hristos (fiindcă sunt mai multe, nu ştiaţi?), a crizei de pe nu ştiu unde şi, bineînţeles, a pericolului de a se instala şi la noi (din cauza conjuraţiei mondiale, a evreilor, a ungurilor, a americanilor, etc), a legăturii care există între sărăcimea care caută prin gunoaie şi plăcile strălucitoare de alamă de pe uşile băncilor. Comparaţia din urmă o ştia dintr-un film american cu Johnny Depp, film făcut cu mormane de bani pentru sărăcanii lumii. Iar când era în criză de subiecte, bătea toba pe tema conspiraţiei neştiute, care este în spatele nostru. Sugera mai pe faţă, mai pe dos, dar mai mult pe faţă, că adevărul e păzit cu străşnicie de oameni răi, care ţin omenirea sub oboroc, dar mai ales România, care este urgisită din toate părţile.

La aceste taclale televizate Netedu se străduia să arate a om politic nou, unul antisistem. În timp ce liderii locali din partide, dar şi din partidul lui, îşi trăgeau cu sete şi încrâncenare la gioale pentru a se instaura la butoane, Netedu încerca să arate prin calm şi cumpătare că apariţia lui e menită să asaneze întreaga mocirlă a politicii locale, să reseteze programe politice vetuste. În fapt, el era un nou tip de mincinos pe scena politică, unul inventiv şi zeamă lungă, care uneori era briliant în argumente (aici rolul lui Cici era major), alteori îşi închipuia argumente absurde, care ar putea fi, de ce nu? adevărate. Credea şi el pe jumătate în ele, căci erau frumoase, în timp ce realitatea era de cele mai multe ori searbădă şi neîndurătoare. Iată de ce atâţia oameni îi sorbeau balivernele seară de seară. Vedea seara lumina de chihlimbar a televizoarelor lucind la miile de ferestre ale blocurilor şi îi creştea inima: "Doamne, câtă dreptate am, câte adevăruri spun!"

Adevărurile lui însă erau acelea ale omului fără oase, cum îl sfătuia Cici. Într-o seară, relaxându-se postcoital cu o ţigară în pat, Cici i-a spus:
- Măi, tu trebuie să fii ca omul fără oase, să iei orice formă. Să te arăţi că nu doreşti nimic, dar eşti de găsit oriunde pentru că nu eşti situat nicăieri. Să fii ca o mână de mercur care vorbeşte: ba în favoarea Occidentului, ba cu spatele la el, ba iacobin, ba pravoslavnic şi preamărind patria.

Tot prin relaţiile cotite ale lui Cici, au intrat în legătură cu Abuzăloae, un ziarist obscur, care, în urma unei afaceri dubioase cu icoane pe sticlă, păstra o ură neîmpăcată lui Weltmann. Cici l-a adus pe Abuzăloae la barul Capernaum şi i l-a prezentat lui Netedu. După două sute de votcă, mâna lui Abuzăloae a încetat să mai tremure, iar omul a devenit mai volubil, chiar prea volubil. Făcea paradă de cunoştinţele lui în lumea politică, îi numea cu numele mic pe diverşi politicieni "de la Centru", se lăuda cu perioada scurtă când a lucrat pentru BBC (trecând sub tăcere faptul că a fost dat afară pentru motive bahice). Cici dirija discuţia spre ceea ce o interesa pe ea. S-a gândit ca la început să-l pună cumva la probă, să vadă cât îl duce capul şi... pana, propunându-i lui Abuzăloae ceva uşor.

Aşa că a doua zi Netedu şi Abuzăloae au plecat în Rădăcineştii natali ai ex-primarului. Trebuiau să plece la ora 10, dar Abuzăloae a apărut abia pe la 12 cu ochii roşii şi paşi clătinaţi. Repetarea reţetei din seara trecută, adică administrarea a două sute de votcă, l-a readus pe linia de plutire. Netedu nu mai fusese la Rădăcineşti de la Îmbrânceala decembristă din '89, mai trimitea din când în când sume mici de bani la insistenţele soră-sii. Râca lui împotriva mamei, care nu-l lăsase să se facă militar, se păstrase. Rădăcineştii se schimbaseră mult, nu-i mai recunoştea. Erau acum un orăşel. Şi oamenii parcă se schimbaseră. Nu mai erau ţăranii pe care-i ştia el.

A mers la casa părintească, a făcut poze cu mama, o bătrână de 87 de ani, pe care o îngrijea soră-sa. Umblând cu butoiul gras puţind a ţuică după el, Netedu se saluta cu oameni necunoscuţi, le înmâna cadouri (găleţi şi lighene de plastic oferite de un patron arab, care încerca să miroase de unde bate vântul), se fotografiau. S-ar fi fotografiat mai des, dar "fotograful" Abuzăloae dispărea mereu prin crâşme. După vreo două zile apărea într-un ziar local cu un nu prea bun renume o struţo-cămilă ziaristico-literară, ceva între reportaj, encomion şi portret literar. Se vorbea acolo despre inginerul Netedu, un demn fiu al satului Rădăcineşti, despre activitatea lui politică "în ascensiune", despre generozitatea lui proverbială, cunoscută încă de pe vremea când era primar. Într-o fotografie înduioşător de mare şi lăbărţată Netedu apărea împreună cu "nonagenara sa mamă", care dorea, nici mai mult, nici mai puţin, "să nu mor până ce nu-mi văd băiatul deputat". În alte fotografii mai mici figura de tanchist sovietic ieşit la pensie a lui Netedu apărea ba cu un grup de tineri, ba cu preotul satului, ba cu drâmboieşii de la Putini, câştigători ai premiului I pe judeţ (fiindcă nu mai era alt grup care să cânte la drâmbă), ba cu un căruţaş învârtind biciuşca parcă pe deasupra satului. Netedu arăta perfect în toate fotografiile: fercheş, serios, privind înainte. Ce mai, parcă era viitoarea lui statuie din piaţa publică a oraşului! Zvonistica lansată deliberat de Cici îl şi vedea deja pe un loc eligibil pentru viitoarele alegeri.

Însă mai era până acolo.

Cici cocea ceva în legătură cu Weltmann şi, într-o seară, bineînţeles tot în patul lor politico-erotic, îi dezvălui planul:
- Nu avem altă cale decât compromiterea. La noi vrei să compromiţi pe cineva? Acuză-l că-i securist, ofiţer acoperit, omul serviciilor. Metoda-i ruşinoasă, dar e sănătoasă! Weltmann trebuie discreditat, numai aşa putem să-l dărâmăm. Trebuie împroşcat, târât în noroi, murdărit cu ceva. Am aflat că face parte dintr-o familie multinaţională, evrei, polonezi, ucraineni şi români formează un adevărat melting pot ideal pentru noi. Pe acest teren îl putem acuza foarte uşor. Bineînţeles, nu cu vocea noastră.
- Dar dovezi?
- Fără dovezi. Acuzaţia, într-adevăr, nu poate fi dovedită, dar, odată lansată, cel acuzat nu se poate apăra. Ce poate face Weltmann? Să intenteze proces în justiţie şi să ceară despăgubiri civile? Cui? Pe ce bază, când totu-i fum? Dar repetarea acestei acuzaţii, imposibil de dovedit sau negat, repetare pe toate căile, începe să capete valoare de adevăr prin simpla ei reluare la nesfârşit. Şi atunci o umbră de îndoială se întinde ca râia printre prostănaci, ba se strecoară şerpeşte până şi în sufletele celor mai ardenţi susţinători. Nu iese fum fără foc, îşi zice românaşul. Aşadar, calomniază, calomniază, că tot rămâne ceva - asta-i deviza. Şi amestecă fărâme de adevăr cu bulgări de minciună. De exemplu, Weltmann nu e prieten cu Biguloiu de la SRI? Ei, trebuie să subliniem prin vreo notiţă în presă (avem nevoie de Abuzăloae aici) că are legături de complicitate cu ofiţeri SRI, că e un om păpuşat de securişti şi plasat în funcţie cheie din sistem. Aşa se manipulează prostovanii! Când aud de Securitate şi securişti toţi retarzii sar în sus! Am şi un titlu pregătit pentru Abuzăloae: Mai uşor, domnilor acoperiţi, că se văd tresele.

Apoi, pentru ca ceaţa să fie cât mai groasă, să mai aruncăm o nadă pentru plevuşca prostovană. Weltmann are o mătuşă născută în URSS, care, pe deasupra, ştie şi ruseşte. Acestea nu pot fi negate de el, dar au un potenţial de suspiciune foarte mare. Bineînţeles, dacă suspiciunile sunt manevrate cum trebuie. Este importantă, cum spuneam, repetiţia. Tot repeţi până ce oamenii încep să creadă că e ceva putred cu Weltmann, căci gloatele au opinii impuse, niciodată logice (de la Le Bon citire).

După vreo două-trei zile, în aceeaşi gazetuţă obscură Abuzăloae a trecut la atac. Într-o notiţă prizărită din josul paginii apare, chipurile, o scrisoare de la un cititor. Notiţa apare în stilul de băiat de băieţi cu acnee al lui Mircea Badea, stil atât de iubit de cvasişcoliţii de după '89: "Nu se mai poate trăi în ţara asta. Este o atmosferă pestilenţială. Anii '50 au fost o glumă infantilă. Pur şi simplu nu se mai poate trăi. Securitatea de pe vremea lui Ceaşcă? O glumă. Nişte naivi imberbi. România este abia acum, oficial, ţara Securităţii! Este odios!" Astfel de afirmaţii energice, încadrate în raţionamente foarte sumare şi cât mai tâmpite, impresionează pe cvasişcoliţii amintiţi. Aserţiunile generale, prezentate în termeni emotivi, sunt untul de pe pâine pentru aceste mase, cu toate că aserţiunile respective nu au fost verificate niciodată şi nici nu pot fi verificate.

Apoi Abuzăloae trece la chestiune şi prezintă cazul "unui oarecare domn W", "bine înşurubat în politica locală", care este cunoscut pentru prietenia lui cu băieţii cu ochi albaştri de la SRI. De pildă, sunt binecunoscute chefurile lui, urmate de confesiuni la ceas de noapte (chelnerii ştiu mai multe), de la restaurantul Magic cu Biguloiu, mare şef mare local la SRI. Şi urma o biografie a lui Biguloiu, prezentată în lumini şi umbre, dar mai mult în umbre. Ce înseamnă această prietenie între domnul W. şi "eminenţa cenuşie" Biguloiu, se întreba "cititorul" Abuzăloae, când ştim că dintotdeauna Securitatea (chit că azi îi spune SRI) a ştiut să plaseze în funcţii cheie oameni de care are nevoie? Fireşte, e vorba de oameni compromişi, pe care SRI-ul îi are la mână cu ceva. Şi domnul W. este perfect din acest punct de vedere. Sunt arhicunoscute legăturile sale dubioase cu oameni din ministere, fapt care-i permite să manevreze cum vrea filiala unui partid, insinua şerpeşte Abuzăloae, urmând aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce-i spusese Cici. Urma o prezentare a ascendenţilor lui W. (cu care el, de fapt, se lăuda), cu ramificaţii multinaţionale. "Ce putem spune despre un astfel de politician şi despre familia lui, în care se vorbeşte curent limba rusă", se întreba Abuzăloae de parcă nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. "Vom reveni cu amănunte", încheia ziaristul nostru bahic.

Insinuările au prins, mai cu seamă că informaţiile au fost preluate, în esenţa lor, şi de celelalte ziare locale, ba şi de un ziar central. Modul de prezentare al informaţiilor, nici prea furios, nici prea ameninţător, trezea încredere în public. Trebuie să fi trezit şi o teamă surdă în Weltmann, căci nimic nu impresionează mai mult pe adversar decât tonul aparent temperat, dar gata să se spargă în urlet. Weltmann nu a protestat, fiindcă, protestând, se temea să nu stârnească şi mai multe discuţii. Şi apoi, cu cine să se lupte, cu morile de vânt? Aşa că insinuările lui Abuzăloae via Cici continuau să se infiltreze prin canalele media în venele tot mai tensionate ale mulţimii receptoare, care şi aşa era tensionată în prag de alegeri.

O întorsătură a situaţiei a făcut însă ca respectivele insinuări să treacă pe planul al doilea în proiectul lui Cici-Netedu. Trebuie spus din capul locului că Gheorghe Netedu avea slabe şanse să candideze, aceasta chiar şi în cazul în care îl făcea praf pe Weltmann. Nu avea resurse financiare, ca să poată ocupa pe listă un post eligibil. Fiindcă posturile eligibile se cumpără. Practica e cvasigenerală, o ştie toată lumea, dar o omerta românească, dulceag-şmecheroasă, obligă la legământul tăcerii. Tac politicienii, tac ziariştii, tace poliţia... De altfel, Weltmann îl avertizase mai mult sau mai puţin aluziv: "Candidatul trebuie să aibă suficiente resurse şi să fie cât de cât acceptabil. La partea a doua corespunzi, la prima..." Aici Cici nu-l putea ajuta. Netedu a încercat să ia legătura cu unii patroni din oraş. Dar nu s-au oferit să-l ajute decât vreo doi şi aceia prea puţin potenţi financiar. Restul nu mişcau în front. Erau oamenii lui Weltmann şi Doroftei, fiindcă patronii nu riscă nimic - merg cu cei de la putere.

Şi în aceste zile, când Netedu se zbătea ca leul în cuşcă, fiindcă îşi dădea seama că nu are şanse, a picat vestea cea mare, extrem de favorabilă pentru Netedu. Weltmann a anunţat că pe liste, pe un loc eligibil, va fi şi un candidat de la Centru - unul Constantinescu. Relaţiile weltmanniene la Bucureşti, care l-au ajutat de atâtea ori în lupta pentru puterea locală şi pentru strunirea celor care ieşeau din front, îşi făceau acum simţită prezenţa. Trebuia să plătească. De aceea Weltmann nu putea refuza cu nici un chip pe acest Dandanache-Constantinescu. Cici şi Netedu au realizat pe dată că o eventuală candidatură a acestui Constantinescu este cartea lor câştigătoare. Era în joc mândria locală, precum şi ceva mai profund (vă vorbeam despre atavismul românesc), o rezistenţă tulbure faţă de Centru, rezistenţă care a început să se clădească încetul cu încetul încă de pe când Bucureştii au devenit capitală. Dacă nu cumva de mai înainte.

Din acest moment Netedu s-a opus făţiş lui Weltmann, declarând că este împotriva candidatului de la Centru. S-a aruncat cu toată puterea înainte, bazându-se pe rezistenţa tulbure a populaţiei de care vorbeam: Dacă iese, iese! Însă opoziţia lui se manifesta în termenii cei mai civilizaţi şi lăsa loc de o eventuală conciliere: "Îmi pare rău că Domnul Weltmann..." sau "Sunt surprins. Nu mă aşteptam ca Domnul Weltmann..." S-a impus de la sine şi o formulă pentru candidatura lui Netedu: Moldoveni, avem candidatul nostru! Netedu o repeta peste tot. Ea ţinea loc de platformă politică, de program politic, de orice vreţi. Netedu găsise formula proprie, bine golită de orice sens precis şi, drept urmare, adaptabilă la aspiraţiile cele mai diverse. Căci aceasta îţi trebuie în politică, o formulă imprecisă şi populară şi vei obţine un succes infailibil. Şi formula lui infailibilă aceasta a fost: Moldoveni, avem candidatul nostru! Ea ţinea loc de orice idee. Fiecare recepta ce voia din această formulă, fiecare avea posibilitatea să viseze la mai bine. Ea putea asimila puncte de vedere contrare. Cei de stânga reîntâlneau în ea naţional-comunismul ceauşist în formă atenuată. Cei de dreapta erau mulţumiţi de intransigenţa formulei. Patronii vedeau deja resursele îndreptându-se buluc către Moldova. Credincioşii ortodoxiei naţional-tradiţionaliste erau şi ei mulţumiţi. Şi aşa mai departe. Reacţiile negative ale unor analişti, care arătau hibele acestei formule lipsite de sens şi ale acestei candidaturi, nu erau luate în seamă. Tăvălugul entuziasmului popular le călca în picioare.

Mai departe lucrurile s-au desfăşurat cât se poate de repede şi fără hopuri. Weltmann însuşi a făcut-o de oaie. N-a căutat concilierea cu Netedu, a cărui popularitate creştea pe zi ce trece, şi s-a hotărât să vorbească adunării membrilor de partid. Rău s-a gândit! Weltmann era deştept, cult, un bun combinagiu în relaţiile sus-puse, dar un slab cunoscător al psihologiei unei adunări, care era din start întărâtată de toate articolele împotriva lui apărute în ultima vreme, precum şi de susţinerea lui încăpăţânată a candidatului de la Centru. Aşa că a făcut exact ce nu trebuia: să se justifice prin argumente, în loc să răspundă simplu la afirmaţii prin alte afirmaţii cât se poate de defăimătoare. Or, prin justificări nu avea nici o şansă să triumfe.

Încă de când a luat loc la tribună şi a scos dintr-o geantă de piele un dosar imens, sala a început să murmure ca un zăvod de care nu e bine să te apropii. Nu se anunţa nimic bun, dar Weltmann nu-şi dădea seama. Aduce argumente în favoarea lui, probe, se justifică şi, nu-i aşa, aşteaptă ca sala să se încline în faţa adevărului lui. Dar sala nu o face, nu-l aplaudă. Mai mult, rumoarea de la început creşte în intensitate. Puţin agasat de zgomotul din sală, Weltmann dă ca câinele prin băţ, fără să-şi dea seama de pericolul care-l paşte. Continuă să vorbească, să se justifice, gesticulează. Dar vacarmul devine insuportabil şi la un moment dat se aude un glas strident în sală: "Gura!". Descumpănit, Weltmann nu ştie ce să facă. Caută cu privirea sprijin la ceilalţi din prezidiu, dar aceştia, vizibil jenaţi, se uită în toate părţile, numai la el nu. Ce a făcut? De ce nu înţeleg că are dreptate? Vrea să reia, dar brusc îşi dă seama că e inutil. Îşi strânge în grabă hârtiile, le îngrămădeşte în geantă şi coboară de la tribună în neatenţia generală.

Astfel destinul lui Weltmann a fost pecetluit. Nici Doroftei nu a avut o soartă mai bună. Prea era "de la şaibă". Oamenii nu votează personalităţile ridicate din rândul lor, acestea nu au nici un prestigiu în faţa lor. Muncitorii nu vor muncitori, ţăranii nu vor ţărani. Netedu, cu figura lui serioasă, de tanchist sovietic, era "Dom' inginer", în timp ce Doroftei, deşi avea şi el studii superioare, prea semăna cu ei, cu cei mulţi. Şi asta nu place. Oamenii vor altceva. Aşa că şi Doroftei a ieşit pe nesimţite din schemă. În aceste condiţii, la care mai adăugăm faptul că s-a opus ferm celor de la Bucureşti, Netedu s-a trezit în mai puţin de o lună deputat. Pentru el visul românesc s-a împlinit. S-a mutat cu Cici la Bucureşti, a îngroşat cuminte rândul parlamentarilor care picotesc la şedinţe şi... atât. Cici însă l-a părăsit şi a stabilit o nouă relaţie cu un secretar de stat. Într-un ziar a apărut o fotografie cu cei doi la o expoziţie: el, subţirel şi mai tânăr, iar ea urmărindu-l cu ochii ei glauci de la distanţă. Se vorbea că secretarul de stat are un mare viitor. Fără Cici, Netedu nu a mai candidat. A intrat în Ministerul Agriculturii. Primea o mulţime de hotărâri şi dispoziţii pe care le repartiza la rândul lui cu meticulozitate.