Iubire pe net

Iubirile care încep pe net sunt cele mai înşelătoare sentimente. Trăieşti cu o intensitate uriaşă, necontrolată de fapt, pentru că virtualul te pune, aparent, la adăpost. Dai drumul unor sentimente de care nici măcar nu ştii că mai eşti capabil şi ai impresia că ele vor continua în real, faţă în faţă cu persoana iubită în virtual. Eroare! Sigur la fel cum uneori te îndrăgosteşti în real, dintr-o simplă întâmplare, poţi să te îndrăgosteşti şi în real de persoana iubită pe net dar de cele mai multe ori nu e aşa. Pentru că de fapt nu iubeşti o persoană reală ci imaginea pe care tu ţi-ai făcut-o despre cel din faţa ta, iar realul este, în final, devastator.

Bărbatul care mi-a scris 500 de mailuri şi s-a uitat ore în şir la mine pe skype mi-a spus, fără să mă privească, în cel mai romantic cadru cu putinţă, că declicul nu s-a produs. În faţa mea e un bărbat necunoscut care are doar aparenţa fizică a celui iubit pe net, dar eu totuşi m-am îndrăgostit. Declicul meu s-a produs!

Îmi pare rău, dar regretul meu este mult profund decât că mă port uneori aiurea, da, îmi pare rău şi că uneori mă pierd şi las frustrările să mă domine şi să îmi dicteze modul în care mă port dar cum îţi spuneam acum e ceva mai mult de atât. De aceea pentru prima dată, de multă vreme, mă las în pace şi nu mă cert foarte tare că sunt aşa, că devin uneori imposibilă, pentru că, vezi tu, într-o zi glorioasă pe acest lac cu raţe şi linişte sunt absolut plină de regretul că nu l-am găsit, de fapt, pe cel pentru care am venit. Ai să spui că nici eu nu sunt cea de acolo din virtual, din lunile în care am fost împreună pe net, nu sunt, dar deosebirea este că nu sunt cea pe care poate ţi-ai imaginat-o fizic şi poate sexual, tu, însă, cel cu care am stat de vorbă două luni, nu ai venit deloc la întâlnirea noastră reală. L-ai adus pe bărbatul real care avea aşteptări reale, cu toate prejudecăţile din alte iubiri şi relaţii, băiatul care râdea lipit de ecran şi se uita la mine cu ochi îndrăgostiţi nu a apărut.

Ai spus că ai să fii ancora mea dar de când am venit umblu năucă de colo colo pentru că tu nici măcar bunăvoinţă (tot un fel de ancoră) nu ai cu mine. Ţi-ai făcut o impresie imediat, bazată pe felul meu de a fi în real, fără să vezi că eram poate speriată şi nesigură, plină până la zăpăceală de dorinţa de a găsi ceea ce îmi doream de atât de multă vreme, pour une fois eu eram cea care avea nevoie de suport şi înţelegere. Mă comport oribil atunci când, pe de o parte, nu mi se dă ceva dar, pe de altă parte, e ok să nu primesc tot, dar atunci trebuie să mi se explice. Am trăit amândoi cu sufletele pe sticla dintre noi, două luni, şi acum am găsit un bărbat care îmi refuză accesul la cel pe care îl ştiam. Nu e oboseală, erai obosit şi atunci, adu-ţi aminte că nu dormeam decât câteva ore pe noapte, e un zid de care mă lovesc şi mă doare! Mă doare fizic.

Nu cred că nu ţi-ai dat seama că eu am reuşit să fac trecerea din virtual, că îmi placi tu, chiar şi cel ursuz şi închis, că îmi place viaţa ta, lumea ta, lucrurile tale, că eram gata să plec mai departe, orice ar fi însemnat asta. Eu am deschis spre tine o uşă largă, mă port aşa aberant acum, nu mă justific ci doar îţi spun, pentru că trebuie să o închid de grabă ca să minimalizez pierderile şi chiar nu văd, în clipa asta, sensul acestei întâmplări, trebuie să îl caut în continuare, poate am să îl găsesc, poate există, iubirea care părea că merge de la sine şi s-a împotmolit exact acolo unde ar fi trebuit să fie mai minunată. Azi dimineaţă m-am amuzat, semn că îmi revin, am putut să stau pe ponton, ilegal se pare, mi-ai reproşat cu o privire deloc îngăduitoare, şi să râd de mine că încă mai sper şi că încă mai fac multe lucruri care pot părea inutile.