Sărbători de iarnă

Aseară o prietenă îmi aducea aminte de un plan, de prin octombrie 2015, să ne vedem la Paris. Amândouă am tăcut o vreme, nu era mare lucru de spus în cuvinte, simţeam la fel, ştiam că planul căzuse dar parcă ne era greu să o recunoaştem. Îmi face nespus de mare plăcere să văd Parisul luminat de Crăciun, îmi aduc aminte de un Champs-Élysées aerian, chiar în noapte, cu cercuri ca de îngeri care îşi schimbau culorile, îmi aduc aminte şi de un an în care plasele care înveleau copacii, la început diafane, au fost demontate pentru că s-au murdărit, mult înainte de 24 decembrie, devenind un soi de dantele prăfuite departe de eleganţa bulevardului simbol al Parisului. Dar, oricum ar fi fost decoraţiile, lumea din jur era mereu la fel, veselă, fără griji, forfotă, râsete, oameni care luau masa încă pe trotuar încălziţi de nişte radiatoare verticale, pungi de cumpărături, un şir continuu de maşini.
E trist Parisul astăzi - mi-a spus prietena mea. E trist cu toate luminile din jur.

Nu e vorba de frică deşi sunt convinsă că, mai ales, în cartierele unde s-a murit există şi o umbră de frică, dar pur şi simplu e mai puţină bucurie în aer de parcă oamenilor li se pare cumva indecent să se bucure din plin atât de curând după o asemenea tragedie. Ştiu ce înseamnă acest sentiment, e ceea ce trăim, unii, şi aici la Bucureşti, după tragedia de la Colectiv. La o primă vedere ar putea să pară că am pierdut ceva, că întunericul pe care îl reprezintă prostia de la Bucureşti dar mai ales teroriştii de la Paris au câştigat, că ne-au înfrânt spiritul sărbătorilor de iarnă.

Însă în dimineaţa asta de miercuri (când scriu articolul) m-am gândit câteva momente la ziua de ieri, 1 decembrie, şi mi s-a părut că a fost de departe cea mai frumoasă şi normală zi de 1 decembrie pe care am trăit-o. Mulţi prieteni de pe FB au simţit nevoia să vorbească, chiar şi cei mai cinici au spus ce aveau de spus dar pe urmă au râs un pic de cinismul lor, am simţit că atmosfera e alta, mai sinceră, spontană, iubire simplă fără vorbe mari, nepatriotică, iubire pur şi simplu, dezinteresată aşa cum e iubirea, fără să cerem ceva, fără să ne lăudăm, instinctiv ne-am apropiat unii de alţii, un bebeluş superb dar încruntat, învelit în tricolor, m-a făcut să zâmbesc toată ziua. Tristeţea noastră nu a dispărut ci a căpătat un alt sens şi am speranţa că vom păstra acest spirit în continuare.

Am să cumpăr cadouri dar, în acest an, în seara de Ajun ne vom aduce aminte de cei care au murit, de cei care suferă şi poate nu ne vom gândi imediat la cadourile de sub brad, ci la ceea ce reprezintă de fapt Crăciunul. Ne vom aduce aminte de riturile de înnoire pe care, înghesuiţi în magazine după cumpărături uneori inutile, le-am uitat. Acesta este sensul acestui sfârşit de an, să reflectăm la schimbare, la înnoire care trebuie să înceapă cu noi, din noi. Nu va fi trist, ci solemn, iar faptul că acest Crăciun ar putea fi altfel şi trebuie să însemne altceva este dovada cea mai bună că în loc să ne însingureze sau să ne înfrângă moartea inutilă şi tragică din jur ne-a făcut să trăim sărbătorile în alt mod, mai aproape de sensul lor iniţial, de semnificaţia lor profundă pe care şi eu sper să o întrevăd când voi auzi Steaua sus răsare, colindul pe care îl iubesc cel mai mult.