Nu ne place liniştea din lift, nu ne place liniştea din sala de spectacol. Mereu simţim că e de datoria noastră să o umplem cu ceva. Mai e şi liniştea de dinainte de sărut, de primul, de al doilea, de al treilea... Despre asta nu ştim ce să spunem. Nu ne place pentru că nu avem nimic de spus... sau pentru că avem prea multe. În timpul liniştii e un gol în noi care se mută dintr-o parte în alta a corpului. Dacă am vrea să-l scoatem, tot ce am reuşi ar fi să îl lansăm tot în linişte şi să îl lăsăm să plutească în aer, fără a rezolva mare lucru.
Aşa că alergăm de colo-colo şi căutăm un loc aglomerat şi gălăgios unde să ne eliberăm de liniştea din noi. Ieşim în stradă şi urlăm cu pancarte în mâini, urlăm în trafic, la trafic, urlăm unii la alţii, unii după alţii, unii de la alţii. Scriem cu caps lock pe reţelele de socializare, în speranţa că vom schimba ceva. Două-trei aprecieri şi o distribuire - schimbarea are loc de la om la om. Săptămâna viitoare distribuim ceva cu animăluţe şi / sau text motivaţional, care în mod sigur ne va modifica în mod radical.
Dăm muzica tare, cântăm în duş, plângem sub plapumă. Râdem la o bere şi râgâim pe ascuns, uneori chiar şi păreri, iar atunci când e timpul, le expunem ca pe nişte petale, că oricum ştim că lumea ne aprobă şi apoi uită repede totul - asta pentru că şi ei râgâie părerile lor: e o ţară liberă şi ăsta e argumentul final.
Că tot veni vorba de asta, suntem de părere că orice părere trebuie să fie respectată, până în punctul în care nu mai acceptăm nicio altă părere pentru că părerea noastră e cea mai bună, aşadar trebuie să fie respectată. Sau, cu alte cuvinte, părerea noastră trebuie să fie respectată, pentru că e cea mai bună. Pardon, Q.E.D.
Normalitatea e relativă. Normalul meu poate fi diferit de al tău, dar până la urma urmei fiecare are părerea lui. Cel puţin, atâta timp cât nu îl afectează pe cel de lângă tine. Dar şi asta e relativ...
Gusturile nu se discută, dar mie nu-mi place ce îţi place ţie, ceea ce e cam nasol...
Cu toţii avem loc sub soare, dar unii cam fac umbră pământului degeaba.
Suntem oameni, dar avem şi noi o limită. Noi nu furăm şi nici nu minţim. Totul până la onoare. Pardon, orgoliu. Tot cu "o".
Ne considerăm elevaţi. Mergem cu liftul, dar nu ne place liniştea din el. Ei, ca sa vezi, cerc vicios...
0 comentarii
Arhiva rubricii
Şireturi, Ilinca Anamaria PrisăcariuMascarada, Ilinca Anamaria PrisăcariuPovestea omului care s-a pierdut în propriile lui buzunare, Ilinca Anamaria PrisăcariuAnotimps, Ilinca Anamaria PrisăcariuSoluţia, Ilinca Anamaria PrisăcariuToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaInvoluntar, tandemPovești la ibricEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...Bungee JumpingInCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvinteleBalansPublicitate