Am plecat ieri la drum şi am lăsat în urmă Yangshuo şi hotelul Dragon River Retreat, unde am primit cea mai bună mâncare (inclusiv un apple crumble delicios în fiecare seară) şi cel mai bun tratament datorat unor domnişoare, patru-cinci la număr, toate vorbitoare de limba engleză. Am lăsat în urmă frumoşii munţi pitici şi drumurile înguste străjuite de bambuşii înalţi ce scârţăiau melodios în bătaia vântului.
Am schimbat trei autobuze că să ajungem în următorul loc, Chengyang, unde se află cel mai frumos pod (Wind and Rain Bridge) din cele peste 100 din această regiune. Tocmai când terminasem masă de seară şi ne apucasem să pregătim postarea precedentă, am fost iremediabil întrerupţi de sosirea a doi olandezi, cazaţi la acelaşi hotel cu noi. Joost şi Ramon, 23 de ani, foarte prietenoşi, poate şi datorită nenumăratelor pahare de vin din orez de care avuseseră parte de-a lungul zilei, s-au aşezat la masă noastră şi n-au mai plecat. Ne-au povestit că tocmai au terminat universitatea şi au plecat pentru două luni în China, timp în care postează impresii de călătorie, ca şi noi, pe blogul personal, joostenramon. Ne-au spus tot felul de poveşti interesante, cum au mers vreo patru zile cu trenul prin Rusia, apoi au ajuns în Mongolia, dar cea mai nostimă relatare mi s-a părut cea legată de ghidul pe care-l aveau acum. Îl luaseră din Guilin, ei ştiau că pentru opt zile, dar când l-au întâlnit, acesta le-a spus că se bucură că o să fie prieteni timp de şase zile. Zicând acestea, Joost a adăugat râzând: "Adică ce înseamnă asta, că timp de două zile o să fim inamici?"
Azi dimineaţă am plecat împreună cu Michael, pe numele lui englezesc, ghidul nostru de aici şi totodată proprietarul hotelului în care stăm. Ne-a condus prin hăţişul de străduţe şi case din care sunt formate cele câteva sate din împrejurimi, locuite de minoritatea Dong, unul în prelungirea altuia, toate construite după acelaşi tipic. Toate casele sunt din lemn, înghesuite unele în altele şi fiecare sat are o piaţă în care se află un Drum Tower, un fel de sală de întâlniri rudimentară, podea de piatră, pereţi de lemn, acoperită de mai multe acoperişuri aşezate unele peste altele. Din loc în loc, există câteva poduri acoperite, majoritatea pietonale şi împânzite de tarabe cu mărfuri pentru turişti. Cel de lângă noi fiind cel mai renumit cere o taxă oficială ca să treci prin el şi una mai puţin oficială, percepută de un grup de fete îmbrăcate în costume tradiţionale ce te întâmpina la intrare cu o cântare şi un vin din orez. Se pare că stau bine la capitolul colectat taxe, pentru că le-am auzit cântând toată ziua.
Am văzut şi un spectacol în una dintre pieţele de lângă Drum Towere, un grup de fete şi băieţi, tot în costume populare, ce au cântat mai multe cântece la nişte instrumente din bambus şi la un fel de chitară-mandolină, numită pipă, dansând în ritmul sunetelor produse de acestea. Mişcările erau mai mult nişte învârteli şi răsuceli, deoarece pe vremuri localnicii dansau după strângerea recoltei şi în dans se oglindea bucuria şi recunoştinţa de a fi avut ce să culeagă. Acum dansurile se ţin zilnic pentru că probabil oglindesc bucuria de a avea turişti.
(bătrâni în Drum Tower)
(Zhi Pai toată ziulica)
Am observat că, în afara momentelor când probabil au loc comunicări importante, sus numitele Drum Tower servesc ca loc de întâlnire pentru mai vârstnicii satului, numai bărbaţi, pentru a juca unul din jocurile preferate ale chinezilor, Zhi Păi, mahjong cu cărţi, pentru a sta de vorbă, sau chiar pentru a privi la televizor o altă reprezentaţie mai veche de dansuri populare, cum era cazul astăzi.
În timpul ăsta, bărbaţii mai tineri, ori muncesc pe munte dacă vremea le permite, ori stau şi taie frunza la câini dacă plouă. Şi cum azi a plouat toată ziua (spre disperarea lui Şerban, pentru că nu i-a ieşit nicio poză cum trebuie), mai aveau puţin şi desfrunzeau toţi copacii. Femeile în schimb, plouă nu plouă, muncesc tot timpul, chiar dacă e să facă mâncare, să aibă grijă de copii, sau să scoată seminţele din vălătucii de bumbac, după cum le-am surprins pe câteva dintre ele.
Am aflat că o să ratăm un alt spectacol mâine, bătaia cu dovleci. O altă tradiţie pusă în scenă pentru turişti, pe vremuri fiind o etapă importantă a peţitului local. Femeile stăteau într-o parte, bărbaţii în cealaltă şi ca să-şi arate preferinţa pentru o anumită domnişoară, aruncau cu cât mai multe bucăţi de dovleci în ea, până când o făceau probabil portocalie. Noroc că dovlecii erau copţi, că altfel ar fi umplut-o şi de vânătăi în acelaşi timp. Şerban a mârâit nemulţumit când a aflat că ratăm experienţa asta, probabil că vroia să îşi încerce ţinta pe mine.
Vremea n-a fost de partea noastră, a plouat mărunt dar constant, aşa că ne-am plimbat ce ne-am plimbat, până când, înfriguraţi, am capitulat şi ne-am retras în căldura relativă oferită de hotelul Dong Vilage la care suntem cazaţi.
(acelaşi Zhi Pai, alt Drum Tower)
Mai pe seară, ne-am înfofolit şi am plecat să înfruntăm din nou stropii de ploaie, în încercarea de a găsi un restaurant cu o ofertă mai bogată decât cea de la hotel. Probabil mi-e dor de mâncarea de acasă, pentru că am comandat o pizza, singurul sortiment ce avea iz de mâncare occidentală. Ei bine, nu a fost o alegere prea inspirată. Noroc că nu ne era prea foame, pentru că după jumătate de oră de aşteptat, probabil se strânseseră toţi în jurul ei şi dezbătuseră reţeta, a venit în sfârşit minunăţia. Care era... necoaptă. Deşi le-am spus, atât noi cât şi câţiva meseni localnici dornici să ajute, să o pună la cuptor, s-au întors după 10 minute cu ea doar puţin încălzită... Am încercat-o totuşi, ca să vedem dacă coca chinezească dă sau nu dureri de burtă. Vom afla mai târziu. Concluzia: cât stai în China mănâncă doar mâncare chinezească!
Mâine iar pe drum...