N-am dormit bine azi noapte, pereţii fiind din lemn subţire auzeam tot ce se petrecea în camerele din jurul nostru. Iar chinezii vorbesc tare. Şi mult. Punctul culminant a fost când mi s-a părut că aud un şoricel alergând frenetic pe parchet, gând care m-a făcut să mă scol din somn chiar şi când nu mai auzeam nimic şi să mă folosesc de lumina de la mobil să verific podeaua camerei. Dimineaţă am realizat că şoricelul fusese de fapt în altă cameră şi era un căţel, dar era prea târziu.
Aşa că la 7 ne-am dat jos din pat şi am ieşit să căutăm ceaţa mult visată. N-am avut însă noroc de ceaţă, ci de ploaie. Şi nu numai la prima oră, ci toată ziua. Dar nu ne-am dat bătuţi. Şi din păcate nici celelalte mii de turişti chinezi. Cu toate astea, am urcat şi am coborât cărăruie după cărăruie, până am reuşit să escaladăm toţi dragonii din zonă. Spinările lor, acoperite de lanţuri de terase înguste de orez galben, semănau cu nişte şiraguri de perle aurii ce împodobesc gâtul unei femei. Dacă am fi avut şi soare, poate ar fi strălucit la fel ca perlele.
Am reuşit la un moment dat să fentăm urmăritorii, să găsim o potecuţă nebătută de nimeni, ceea ce era foarte ciudat. Cred că vizitatorii nu aveau voie în zona aceea, dar am ratat semnul. Bine că nu l-a mai ratat şi altcineva. Am fost pentru câteva zeci de minute complet singuri, doar noi şi priveliştea. Iar priveliştea a fost incredibilă, e de înţeles de ce atrage atât de mulţi turişti. Localnicii au reuşit în 800 de ani să modeleze pământul ca să poată să cultive orezul pe acest teren în pantă. Este extraordinar. Şi noi nici măcar nu am avut parte de perioada cea mai spectaculoasă, pe la începutul verii când am înţeles că terasele sunt acoperite de apă şi lucesc exact ca nişte spinări de dragon în lumina soarelui.
(la sortat de ardei iuţi chiar lângă staţia de autobuz din Longsheng)
Văzând că vremea nu dă semne de îmbunătăţire, am decis să plecăm azi. Aşa că ne-am dus în staţia de autobuz să luăm autobuzul de 13.00 pentru Longsheng, urmând să luăm altul de acolo pentru Guilin. Însă autobuzul Pingan-Lonsheng e primul la care n-am putut să cumpărăm bilete dinainte. Aşa că ne-am dus la 12.15, ca să fim siguri că prindem locuri pe scaune. Tot degeaba. După ce ne-am învârtit jumătate de oră încercând să aflăm locul exact în care o să oprească autobuzul, după aproape două ore, când în sfârşit a venit, nu numai că n-am prins locuri pe scaune, dar era chiar să-l pierdem. Noroc că Şerban a văzut 2 fete, străine ca şi noi, ce păreau să aştepte şi ele acelaşi autobuz, luându-o la un moment dat la fugă. Noroc că tot el m-a îmboldit să mă duc să văd ce se întâmplă. După ce m-am dus agale în jos la vale am văzut după vreo 200 m autobuzul gata de plecare, plin cu oameni. Doar aşa am reuşit să-l prindem. Şi să stăm în picioare restul drumului. Dar n-a durat decât o oră.
(o gură de modernism în Guilin)
Am luat fără alte incidente alt autobuz din Longsheng şi am ajuns 2 ore mai târziu în Guilin, de unde vom lua mâine avionul spre Guangzhou, destinaţia noastră finală din China.
Pe data viitoare...