Toscana sau Pietrărie?

O combinaţie: tur cu maşină / tren în Peru, dublat de o croazieră de explorare în insulele Galapagos? Sau o vacanţă "honeymoon", adică un mix de aventură "sky safari" în Tanzania cu plajă în Zanzibar? Mii şi mii de kilometri străbătuţi pentru a mă topi pe o plajă exotică?

Mai bine un sejur în Toscana: degustare de vin într-un Palazzo de vreo trei secole, plimbare cu balonul pe deasupra acoperişurilor cărămizii răsărite din verdele proaspăt, şedinţă de cooking... ah, taina pizzei sublime, aburită de indescriptibila aromă, de unicul gust al busuiocului care înalţă "marguerita" în rândul celor mai gustoase bucate nu mai e taină. Pentru o pizza, un castel (mă rog, o villa, ca să fiu mai exactă), un tur cu balonul peste acoperişuri toscane, să iau autobuzul la oră fixă, să aştept alte ore plecarea avionului, să-mi cumpăr geantă transparentă (pentru Vuitton îmi trebuie pensia pe vreo câţiva ani), să-mi schimb întreaga garderobă estivală (alţi doi ani de pensie neajustată la nevoile finanţelor publice), să-mi schimb paşaportul (a expirat cam demult şi oricum mi-a fost furat), să-mi refac look-ul (cine nu-l are, înainte de vacanţă, obosit?), să aleg într-o agenţie de travel o temă preferată de călătorie (family, romance, explore, sailing etc.)? Să mă agit enorm, gândind doar în pauze de cafea sorbită în picioare ce mândru şi relaxat îmi voi privi existenţa după o asemenea experienţă? Crucială, altfel nici nu mai discutăm. Mai discutăm, mai vedem...

Un ceai verde cu aromă de ghimbir şi gata, excelenta soluţie se află doar la un pas. Caut cea mai uşoară geantă de voiaj, împlineşte curând douăzeci de ani, dar, după ce o răsuceşte maşina de spălat vreo patruzeci de minute, ţesutul îi este încă viu şi colorat. Deschid dulapul, aleg haine uşoare, sandale trainice şi comode, le îndes în amintita geantă, adaug vreo două cărţi, un braţ de reviste, un caiet, o mână de pixuri, ceva cosmetice, medicamente. Verific gazul, apa şi prizele. Închid uşa, sus, jos, lateral, în curând vom avea uşa blindată cu tot soiul de închizători, iar hoţii vor escalada ferestrele. Chem liftul, cobor, combat momentul politic cu vecina de la patru, jos cu Ponta, jos cu D.D., jos cu Antenele toate, jos cu toţi, ne lipseşte un CAP, de unde să-l luăm? Unde se ascunde? Poate îl aflăm în Ilf şi Petrov? Epuizăm întrebările, pa, sănătate, străbat parcul. Încă nu a dispărut oaza lui de verdeaţă. Dar nu se ştie niciodată ce mai hotărăsc edilii noştri pentru binele oraşului, binele locuitorilor încastraţi în piatră. Peste tot piatră, din loc în loc doar câte o tulpină sfrijită iţindu-se dintr-o ladă finisată în mare grabă. Ajung în staţie şi autobuzul nu întârzie. Cobor la Casa Sindicatelor, mă aşez pe o piatră. Oamenii deja s-au strâns la locul de aşteptare, curând va sosi microbuzul de Pietrărie... Plec dintre pietre-pietre spre Pietrărie...

Deşi este o oră nepotrivită pentru bagajul meu, sfidez aglomeraţia şi mă urc. Merg până la Secţia de Poliţie din Bârnova cu un picior deasupra genţii de care se împiedică toată lumea. Exact ca în urmă cu 50 de ani, în personalul Mangalia-Iaşi. E cald, simt că mă sufoc, transpiraţia curge picuri-picuri din sprâncene, de sub părul năclăit deja. Dar sufăr doar un ceas nu douăzeci şi patru.

În sfârşit, staţia terminus la izvorul cu apă curată, cu nitraţi aşa şi aşa, cărată şi de ieşeni la întoarcerea în oraş. Îmi port stoic şi destoinic, cu dese pauze, geanta mea proaspăt spălată. Ajung în faţa porţii. Nu avem sonerie, dar de ce ne însoţeşte mobilul şi în dulcele somn? Sun şi iar sun. Nici o mişcare. Sun prelung şi apare Felicia dând vesel din coada ei de smoală. Latră şi dispare printre ierburi. Apare din nou. Tot singură. Cu geanta la picioare, în iarba din faţa porţii metalice, Toscana mă bântuie, cel puţin din balon coboram sigur într-o curte interioară unde cameriste îndatoritoare m-ar fi condus spre răcoare. Aş fi alergat în baie... Felicia a dispărut, îi aud lătratul îndepărtându-se, apoi, deodată iată-l şi pe stăpânul locului deschizându-mi poarta. Salut! Salut! De ce nu ai telefonat mai devreme? etc., etc. Trântesc geanta pe masa de pe terasă. Beau o cană de apă adusă din beciul adânc de doi metri, are gustul celui mai rafinat cocktail, cel care îmi place cel mai mult, cointreau, gheaţă, lămâie, apă minerală cu bule mari şi săltăreţe. Urc apoi scara primejdios înclinată a vagonului destinat iniţial transportului de stupi. Bun la toate acum, dressingul găsindu-şi şi el un modest loc. Aşez geanta pe o lădiţă în care toamna târziu se odihnesc mere bucălate şi roşii, ultrabio, niciodată stropite, salvate miraculos din nimicitorul război cu viermii mici şi rozalii. Trag fermoarul, scot un pantalon uşor şi un tricou lăbărţat, mă schimb în grabă, vreau să ajung repede în vie, să leg cel puţin un rând. Pălăria de soare s-a cam coşcovit, pe alocuri chiar s-a spart, dar ce importanţă are? Mă simt deja relaxată, e linişte, aer, căldură, lumină, toate la superlativ scăldându-mă în amiaza târzie.

Îmi caut şorţul, iau un pumn de cordele şi sticla cu apă şi pornesc în expediţie. Păşesc cu atenţie să nu calc vreun greiere rătăcit, vreo furnică workholică. Ajung la primul rând din vie, parfumul proaspăt al corzilor crescute hai-hui îmi stârneşte un zâmbet victorios: nu-i o minune reavăna mireasmă care mă înconjoară? Se compară cu asprul miros de sălbăticiuni adăpostite într-un parc naţional, african, la care aş fi ajuns după ore şi ore de chin? Poc, aud. Gândul la Africa mi-a rupt mlădiţa între degete. Să fiu mai atentă... Tot mai relaxată privesc în jur. Soarele arde mai tare. Tot mai tare. Transpiraţia se adună sub borul lat al pălăriei, picioarele au sute de kilograme. Aş fi putut face faţă unui safari sau unui shopping pe Champs-Elisee cu asemenea neputincioase tălpi? Exclus! Am ales corect destinaţia vacanţei ideale. Trebuie să mă simt relaxată. Ce linişte! Ce pace! O înţepătură sub genunchi. Dureroasă, recunosc. Ţip pianissimo. Scutur pantalonul, înţepătura se repetă, alerg până la vagon, urc scările, scot pantalonii, îi întorc pe dos, trei furnici inspectează harnic ceruleumul bermudelor mele. Le scutur, şi apoi le calc furioasă, prietenia dintre regnuri devine problematică, de ce aş încuraja-o?

Mă întorc cu paşi, uşori era să scriu, dar de fapt sunt înceţi şi leneşi. Relaxare, linişte, pace, aer curat, lumină. Căldură. Poate prea multă. În balon, deasupra Toscanei, ar fi adiat un vânticel ca o boare înmiresmată pe deasupra portocalilor în floare... Nu e adevărat, portocalii îşi coc acum şi ei portocalele, e cald şi în balon şi în metrou, şi pe autostradă, unde mai e şi zgomot şi aglomeraţie bară la bară. Aici e linişte.

Nu, nu mai e. Un claxon sperie împrejurimile şi un val de manele năvăleşte prin ferestrele deschise ale bolidului negru. BMW, cum altfel? Răgetul unei motociclete spintecă ce a mai rămas din patriarhala linişte, dar ce?, era mai bine să mă asurzească răgetul unui leu?

Împăcată, mă întorc la tinerele mlădiţe, le iau cu infinită delicateţe, le unesc două câte două deasupra celui de al treilea rând de sârme, le leg, larg le leg, să respire liber în timpul creşterii. Libertate controlată... Cu mlădiţele e simplu cu libertatea asta controlată, dar în educaţia copiilor cum poţi şti care lungime de aţă a libertăţii e ideală?

Soarele arde şi arde. Transpiraţia mă sâcâie, îmi şterg fruntea, picături mari îmi curg peste sprâncene, sticla ochelarilor s-a aburit. Sunt în continuare relaxată. Linişte. Lumină. Un bubuit prelung străbate zarea. Peste dealuri, albastrul senin al cerului s-a acoperit ameninţător de balauri. Negri. Uriaşi. A început să bată şi vântul schimbându-le forma. Doamne, din ce primejdie am scăpat! Dacă aş fi fost acum în balon deasupra Toscanei? Adio, Palazzo, pat cu baldachin, pizza marguerita, halat lung şi pufos şi toate celelalte înscrise-n ofertă. Balonul m-ar purta departe, departe, în neştiute ţinuturi, bântuite de fiare încă nedomesticite sau de infernale călduri, de...

Un trăznet coboară intempestiv, lipsit de un eventual preaviz în grădina vecinului. Relaxarea să mai aştepte, alerg. Unde alerg? Furnicile îşi caută adăpost pe sandalele mele, pe picioarele mele. Le scutur. Mă opresc în uşa vagonului. Multifuncţional el, dar întunecos. Ezit. Nu, mai bine în magazia prevăzută cu strictul necesar: televizor, radio, ceas, aragaz, masă, pat. Înşirate în ordinea folosirii şi a importanţei în microclimatul familial, constituie un aliat de nădejde în consumarea procesului de relaxare. Stropi din ce în ce mai mari udă cărarea dintre cele două spaţii, vântul şuieră şi trăznetele îşi caută victime, tunetele nu mai contenesc, iar ploaia curge năvalnic. Şi din pic pic pe acoperişul metalic, ritmat se-aude poc poc, globuleţe albe de gheaţă acoperind iarba din jur. S-a făcut frig şi îmi este şi foame. Dar frigiderul se-ascunde vis-à-vis, în vagonul salvare. Sunt doar la doi metri distanţă de el, tot atât cât desparte sufrageria urbană de sursa de hrană familială. Făceam câţiva paşi spre ea şi farfuriile cinei se umpleau. Aici e altceva. Şuvoaie de apă curg năvalnic între magazie şi frigiderul din vagon. Aştept. Frigul creşte. Relaxarea dispare. Odată cu liniştea, cu lumina - of, a căzut şi curentul, cu căldura. Caut ceva, un pled, un cearceaf, o pernă, o, dar le-am scos afară, pe un scaun. Să se aerisească! Oare în Palazzo, vara, dacă s-ar fi stârnit furtuna, ar fi fost puse în funcţiune caloriferele atât de artistic ascunse în decor? Mai bine aş fi ales Toscana, aş fi ştiut cum se distribuie căldura în caz de furtună geroasă. Da, am scris corect: furtună geroasă. Iarba s-a acoperit cu grindină sticloasă şi rece, parcă m-ar fi purtat balonul în Ţara Gheţurilor Veşnice. Voi străbate totuşi cei doi metri uriaşi dintre Magazie şi Vagon.

Ura, am învins şuvoiul, tremur de frig ca la minus douăzeci de grade, unde s-o fi ascuns relaxarea oare? Mă şterg îndelung cu un prosop luat pentru plajă. Ce plajă? Caut hainele cele mai groase, găsesc într-un colţ şi cizmele cumpărate de la Praktiker cu preţ redus toamna trecută, găsesc şi fesul, mi-l îndes peste urechi, vreau să ies, zăresc frigiderul. Îl deschid şi pun în coşul din faţa lui brânză şi roşii, castraveţi, o conservă de peşte, scot şi o pâine dintr-o pungă atârnată în cui, doamne, ce relaxată mă simt! Aroma divinei Quattro stagioni din mica Trattorie de pe faleza adriatică, la Lignano parcă, îmi gâdilă nările, aluatul curat, simţeai bobul de grâu, aurit în marginile crocante, cum strângea la un loc savoarea feliilor îmbietoare de şuncă de un roz pudrat, lângă negrul nisipit al celor câteva măsline... Şi deliciul feliilor de tomate, coapte doar atât cât trebuie. Dar în intimul şi elegantul restaurant toscan aş fi comandat altceva, poate fiţoasele fructe de mare sau sushi... Nu, nu, sushi a devenit deja o banalitate...

Ploaia curge năvalnic, alerg cei doi metri, urc scările spre magazie, pierd una dintre roşii, o recuperez, deschid uşa. Nu am spălat nici castraveţii, nici roşiile. Deschid umbrela galbenă, stă mereu atârnată în dreapta uşii, ies cu paşi şovăielnici, să nu alunec, să nu cad, ajung la masa de spălat. De spălat vase şi legume. Scald roşiile în lighean, le torn deasupra şi o cană de apă de fântână, gata, nitraţii se zbenguie, dar nu-mi pasă, deocamdată nu-i văd. Mă întorc cu aceiaşi paşi şovăielnici, să simt puţinele pietre din cărare sub tălpi. Urc cele patru trepte înalte, închid uşa în urma mea, scot două farfurii din dulăpiorul atârnat deasupra aragazului, tai caşul felii, la fel roşiile, catraveţii, pâinea, pun apa la fiert pentru ceai. De mentă sau de gălbenele? În Toscana aş fi cerut unul de lavandă, să dorm bine sub baldachinul cu perdele de mătase marmorată, strânse în grei ciucuri de catifea aurie. Vântul vâjâie în continuare, grindina se topeşte, frigul se înteţeşte, ploaia stă. Este momentul să-mi recuperez lucrurile uitate în vie când s-a declanşat urgia.

Mă aventurez pe cărarea îmbibată de apă, din loc în loc strălucesc ochiuri de apă, picioarele îmi alunecă când într-o parte când în alta, oare pe nisipul din Tanzania aş merge mai uşor? Întind mâna, vreau să-mi iau pălăria înfiptă în vârful unui arac, dar alunec, alunec, nu am de ce, de cine să mă sprijin, mâinile mi se înfundă într-un clei lutos şi rece. Vai, unicii mei pantaloni groşi! Imaginea tinerei Tess culegând napi prin noroaiele toamnei britanice, cu marginile rochiei ei lungi, cu ghetuţele ei greu atârnând de noroiul îmbibat în ele nu mă părăseşte. Unde te-ai ascuns dulce relaxare? În Toscana? În Tanzania? Galapagos? În Kamciatka? Alerg după tine oriunde, numai să scap de secole trecute aievea trăite.

Plouă din nou. Dincolo de gardul nostru, pe strada încă nepavată, maşinile trec des spre punctul turistic de mare atracţie şi succes din zonă. Cu siguranţă mă voi relaxa. Mâine. Când soarele va lumina din nou grădina toată, iar eu voi uita Palazzo, Toscana cu orăşelele ei mici şi curate, cu lanurile mov de lavandă parfumată, leii Tanzaniei sau călătoria cu balonul. În care nici nu aş avea curajul să mă urc.