- Ştiţi de unde vin eu, to'ar'ş? De la Ce-Ce...
Tovarăşii poeţi strâng înfioraţi din umeri.
- Da, da, de la Ce-Ce. Şi ce se discută acolo, to'ar'ş? Se discută despre disciplina socialistă a muncii. Da, DIS-CI-PLI-NA! La lacul de acumulare de la Surpatele muncitorii lucrează zi şi noapte ca să acopere o spărtură. O SPĂR-TU-RĂ! Şi noi, noi ce facem? Noi pierdem vremea cu fleacuri, tovarăşi. Cu puţulici, cum s-a exprimat to'ar'şu' Spiroiu. Aşa nu se mai poate...
Aşa că, ca orice poet de partid conştient, Dan Deşliu ştia că nu trebuie să se ocupe cu puţulici. Îşi alungă pe dată visul său zbuciumat, deşi prin inimă îi trecea un ac uşor, de laşitate mic burgheză: Visul era minunat! Se făcea că nişte ţărănci colectiviste îi aduceau, ţinute cu grijă într-un batic, spice de grâu. Erau mostre de grâu sovietic, miciurinian, cu trei spice pe o tulpină şi trei sute de boabe pe pai. Apoi se făcea că ţărăncile colectiviste îl îngropau - iertaţi - gol-goluţ într-o ploaie de boabe de grâu. Atunci bucuria lui s-a transformat în spaimă şi, când a început să ţipe, s-a trezit.
Poetul Dan Deşliu (dar, cum spuneam, putea să fie şi Negoiţă Irimie, Maria Banuş, Mihai Negulescu, Niculae Stoian, Cristian Sîrbu; buni ar fi şi Haralambie Grămescu, Ion Brad, Alexandru Jar, A.E. Bakonsky sau alt autor) ştia prea bine că trebuie să muncească îndârjit (sau, cu alţi termeni din bagajul poeţilor de partid: neclintit, ferm, neşovăitor, tenace, neînduplecat, stăruitor, aprins, înverşunat, straşnic, în fine, neumalim, cum spunea Strategul Genial, tovarăşul Stalin), cot la cot cu oamenii muncii din fabrici şi uzine, cu ţăranii de pe ogoare, cu savanţii din laboratoare, cu funcţionarii loiali şi intelectualii conştienţi. Căci era şi el muncitor cu condeiul, aflat în întrecere socialistă cu ceilalţi tovarăşi mai sus-amintiţi. Cum a spus şi tovarăşul Păciulete ieri:
- Bă, nu uitaţi! Sunteţi plătiţi ca să aplicaţi politica partidului. Trebuie să promovăm publicarea unor opere valoroase şi bine orientate politic. Aţi înţeles? Nu cantitatea trebuie să ne intereseze, to'ar'ş, ci CA-LI-TA-TEA.
- N-avem teme, tovarăşe Păciulete, a îndrăznit Deşliu.
Ochii de curcan, vineţii şi răi, ai tovarăşului Păciulete îi fixară sever pe îndrăzneţ. Obrajii umflaţi ca un poponeţ de heruvim îi tremurau, iar guriţa ca de orătanie când ouă morfolea nemulţumită.
- Cum n-ai teme, to'ar'şu' Tulbure?
- Deşliu, îl corectează piuit poetul.
- Cum n-ai teme, to'ar'şu' Deliu?... N-aveţi teme? Mergeţi pe teren, tovarăşi! Luaţi bani pentru deplasare de la tovarăşul Gârjoabă şi mergeţi în uzine, mergeţi pe ogoare! Cum a zis şi to'ar'şu' Spiroiu, activitatea intelectuală trebuie subordonată intereselor clasei muncitoare şi principalului ei aliat, ţărănimea muncitoare, asta este linia justă în întrecerea socialistă!
Se cuvenea deci, gândi poetul, să fie fruntaş în întrecere, depăşind normele visării şi ale planului liric, aşa cum rabotorul rabotează pe raboteze norma de piuliţe sau mutelci peste plan; căci nu trebuie să demobilizeze, să piardă trenul vieţii, să rămână în coada maselor şi să trebuiască să fie sprijinit de colectiv, ca să depăşească impasul, fundacul în care poate intra. Trebuia să recunoască aceasta, făcându-şi autocritica în faţa colectivului.
Dar, mai ales, nu trebuia să producă vreo mutelcă-rebut ca o puţulică netrebuitoare, fiindcă astfel existau toate premisele să fie trimis într-o vizită... privată sau, mă rog, cu privare - la Canal sau la tăiat stuf în minunata noastră Deltă. Poetul Dan Deşliu ( la fel şi ceilalţi autori de partid: Mihai Novicov, de exemplu, C. Leoneanu Brateş sau Sanda Movilă; să nu-i uităm nici pe Marcel Breslaşu, I. Ludo, Veronica Porumbacu, Nicolae Tăutu, Teodor Balş, Octav Pancu, Miron Radu Paraschivescu şi toţi ceilalţi) ştia prea bine aceasta. Aşadar, trebuia să evite mlaştina celui mai dăunător individualism burghez şi să vină cu promptitudine în întâmpinarea chemărilor Partidului, căci "saţialnâi zakaz" (comanda socială) era un principiu de căpătâi.
Dar despre ce să scrie? Ocazii de mobilizări erau îndestule şi dese: declanşarea procesului de electrificare (terminarea procesului nu s-a mai cântat niciodată, de obicei se cântau doar începuturile, declanşările, iniţierile), demararea Primului Plan anual de Stat, iniţierea campaniei de strângere a semnăturilor pentru pace, deschiderea şantierului de la Agnita-Botorca sau cine mai ştie de pe unde, aniversarea Marii Revoluţii din Octombrie, aniversarea a 70 de ani de viaţă a Marelui Cârmaci, scrisorile de adeziune trimise aceluiaşi Mare Călăuzitor al popoarelor, vizitele delegaţiilor de colhoznici sovietici, aniversarea răscoalelor populare de la 1907 şi de nu mai ştiu când, comemorarea Marelui Lenin şi a grevelor din 1933, a Întoarcerii Armelor de la 23 august 1944, un nou record al tânărului strungar stahanovist Bortchevici, victoria din alegerile anului 1946 şi din toţi ceilalţi ani (cu nelipsitul 99,99%), sărbătorirea lui 1 Mai muncitoresc, începerea anului şcolar, declanşarea campaniei de însămânţări, de recoltare, de strângere a recoltei, etc, etc. Ca să nu mai vorbim de urgenţele urgentissime, venite direct de la Kremlin: condamnarea călăului Tito, condamnarea intervenţiei americane din Coreea, condamnarea condamnării comunistului grec Manolis Glezos, la fel ca şi condamnarea condamnării la moarte a unor spioni sovietici, care, fireşte, erau nişte cetăţeni paşnici şi puţin curioşi.
Dar dacă ocaziile erau sumedenie, plaja de teme şi subiecte era tare restrânsă, scriitorii de partid fiind în situaţia câinelui, care trebuie să păzească bostănăria fiind legat pe o sârmă (şi aceasta scurtă) întinsă pe pământ şi strunită de ţăruşi viguroşi la capete. Iar locurile poetice erau bine stabilite, acolo trebuia să cheltuie suma bunicică luată contra semnătură de la tovarăşul Gârjoabă: în mine, în laboratoare, pe şantiere, în lanurile GAC-urilor, în oţelării, în creşe, în noile blocuri muncitoreşti (a se evita cele vechi şi igrasioase din regimul trecut şi întunecat), în bibliotecile uzinale, în fabricile de pâine sau în grădiniţele de la sate.
Aşadar, despre ce să scrie? Avea două mari opţiuni, mari şi late: să adore şi să înfiereze. Adoraţia Partidului, bineînţeles, trebuie manifestată în primul rând. În subsidiar trebuiau adorate: munca fericită a clasei muncitoare la strunguri, freze şi raboteze, transformarea socialistă a agriculturii, adică ogoarele fără haturi, succesele colectiviştilor în care se întrezăreşte măreţia viitorului luminos, horele şi dansurile săltăreţe sub steaguri de partid, prăsila de vaci care prisoseşte, laptele care dă afară din doniţele lăptăreselor harnice şi frumoase iubite cast de tineri tractorişti fruntaşi. "În general, iubirea pentru poporul muncitor - asta e cheia!" exclamă în sine poetul nostru. Aici intră simpatia şi duioşia pentru cei ce vor să evolueze pentru a deveni oameni noi, de nădejde, bucuria pentru victoriile Revoluţiei, admiraţia pentru eroii clasei muncitoare, care apără Revoluţia cu preţul sacrificiului suprem, admiraţia pentru tovarăşul Gheorghiu Dej, etc. Apoi are la dispoziţie adoraţia Cârmaciului Stalin, a Creierului Revoluţiei - Lenin, dar să nu uite nici faptul că Lenin e fruntea - inima Stalin. "Iar simboluri sunt căcălău, îşi frecă mâinile de bucurie poetul: ale avântului şi urcării, ale elanului şi înflăcărării, ale viitorului de aur, ale progresului perpetuu, ale avansării dinspre întuneric spre lumină; ca să nu mai vorbim de simbolurile emblematice comuniste: steaua, steagul, soarele, ciocanul, secera, scânteia. Iată teme, nu puţulici, cum spune tovarăşul Spiroiu şi repetă tovarăşul Păciulete!"
A doua opţiune - înfierarea, demascarea, ura, căci inconştientul poetului nostru îi şoptea sloganul nepartinic, dar mult uzitat de poeţii de partid: Câtă iubire pentru poporul muncitor, atâta ură pentru duşmanul de clasă! Deci putea să înfiereze duşmanii de clasă, să fie stârpiţi până la unul, iar leşurile lor blestemate să fie lăsate pradă fiarelor şi păsărilor cerului. Aceasta trebuie să ceară cu tărie barzii Partidului! Apoi să înfiereze infernul vechiului regim, trecutul foametei, al pelagrei şi tifosului, al cămăşilor împăduchiate, putea să demaşte pe imperialiştii americani şi lacheii lor, pe sabotorii din industrie şi pe năpârcile strecurate în aparatul de stat, pe chiaburi cu actele lor duşmănoase şi diversioniste, pe ţăranii mai puţin săraci (mijlocaşii), care au nostalgia fostului ogor propriu, a proprietăţii.
Obosit, cu tâmpla grea, plină de simboluri poetice abia-nţelese, pline de-nţelesuri, poetul nostru deschide fereastra. O, ce vedere panoramică asupra oraşului în salopete de lucru! Trec cisterne gâfâind pline de lapte, camioane arhipline cu mobilă nou-nouţă pentru apartamentele muncitoreşti nou-nouţe. Diversitatea clădirilor, nuanţele stacojii-ruginii ale acoperişurilor, precum şi formele dulci ale colinelor, cu rotunjimi de vis, ar fi mulţumit aşteptările celor mai pretenţioşi poeţi. Dar nu ale poetului de partid: Nu-i venea inspiraţia! Dinspre apus adia un vânt călduţ, agreabil, care nu reuşea să târască după el nici unul dintre norii rotunzi ce luaseră acum forma unor tractoare roşii brăzdând ogorul albastru. Cerul arăta ca o planşă albastră pe care totul, inclusiv soarele, fusese fixat cu pelicanol de arhitecţi iscusiţi în aşteptarea indicaţiilor Secretarului General.
Iat-o pe tovarăşa Lenuţa de la 3 măturând scuarul din faţa blocului. Cerceii mari îi clincănesc. E tânără şi frumoasă, utemistă şi brutăreasă la fabrica de pâine "Steagul roşu". Mintea poetică a bardului poemului "Lazăr de la Rusca" începe să lucreze febril, ochiul lui proletaro-eminescian înlăuntru se deşteaptă. "Ce bună ar fi! Ce gropiţă în bărbie, ce strungăreaţă! Pfii, ce bunuţă!" Dar gândurile poetului sunt întrerupte de tovarăşul Ionescu de la 2, cantaragiul. E scund, gras, burtos şi guşat. "Ce bun ar fi de portret al unui exploatator! E drept, aduce şi cu tovarăşul Păciulete. Dar numai puţin." Tovarăşul Ionescu salută:
- Mniaţa, Lenuţo! Ci mai faci, bre? Ci eşti aşa pungită pi la ochi? Cu cini te-ai tăvălit as'noapte?
Lenuţa se reazemă belicos în mătură:
- Ce-ţi mai bubuie mintea, nea Puţă.
(va urma)