Portarul Fiorentinei, Ciprian Tătărușanu, nu este un erou care înflăcărează imaginația fanilor. Dar este un model de reușită în viață.
Îl invidiez pe Ciprian Tătărușanu și mărturisesc că mi-ar plăcea să încerc sentimentul acesta mai des. Nu vă grăbiți! Nu pentru că are bani și faimă, cu tot ce decurge de aici. Îl invidiez pe Tătărușanu pentru că este un om care a știut să-și găsească liniștea și echilibrul. Confortul interior ca rezultat al unei perspective sănătoase asupra vieții. Ferit de grija zilei de mâine, deci bine plătit, cu un loc de muncă sigur, trăind într-un oraș mai frumos decât toate pliantele turistice, Tătă a reușit un lucru foarte greu: să se simtă în largul lui într-o lume cuprinsă de sindromul alienării și atinsă de tentația depresiei.
Interviul din Corriere dello Sport
Am înțeles o parte din lucrurile astea atunci când l-am întâlnit la Florența, la decembrie 2015. Îi duceam trofeul de cel mai bun fotbalist al anului 2015, în a 50-a ediție a Anchetei Gazetei Sporturilor, așa că terenul discuției pentru inevitabilul interviu era cumva nivelat.
Probabil că au simțit la fel și ziariștii de la Corriere dello Sport, pe care mă feresc să-i numesc confrați, ca să nu se înțeleagă că ne tragem de șireturi și de editoriale. Interviul din Corriere a venit după un meci reușit al lui Ciprian, nu neapărat al echipei lui, Fiorentina-Tottenham, 1-1 în Europa League, întâlnire pe parcursul căreia internaționalul român a avut mai multe intervenții reușite, fără vreo contribuție negativă la golul lui Chadli.
Moment fericit acest Fiorentina-Tottenham, fiindcă românul nu strălucise în poarta florentinilor în vremea din urmă. Mai mult, în presa peninsulară i se reproșa un amestec de pasivitate și nesiguranță, amândouă pigmentate cu un je m'en fiche-ism care scoate din minți.
Solitudinea portarului, solicitudinea omului
Tătărușanu le-a spus italienilor ceva ce îmi spusese și mie cu două luni în urmă. "Mă voi retrage atunci când nu voi mai veni cu zâmbetul pe buze la antrenamente." Îmi mai vorbise despre pasiune Ciprian atunci, la Florența, și despre singurătatea portarului, adică tot noțiuni imateriale. Interesantă însă este contradicția dintre percepția pe care o avem noi despre el și ceea ce afirmă el despre sine. Calmul vecin cu nepăsarea pe care le afișează Tătărușanu indiferent de situație intră în dezacord pur cu imaginea tonică pe care ne-o vinde chiar el. Și este sincer, tocmai de aici deruta noastră.
Un personaj de descoperit
A fost întrebat Ciprian și despre eventualitatea unei reveniri la Steaua, dar cred că s-a întâmplat așa doar pentru ca interviul să adune postări și în Insula de latinitate de la poalele Carpaților, nu doar în Peninsulă. Răspunsul politicos nu a exclus varianta întoarcerii la echipa care l-a propulsat în Serie A, altfel loc inaccesibil fotbaliștilor români de ultimă generație. Și am înțeles că dincolo de răspunsuri politicoase și de paradoxuri, Tătărușanu rămâne un personaj de descoperit.
Pe cât de flegmatic, pe atât de surprinzător. Este un om mai interesant decât pare și la prima, și la a doua vedere. Inteligent, și-a stabilit prioritățile în viața pe care o trăiește cât să se simtă bine, dar fără excese. Câți dintre noi se pot lăuda cu asta? Câți dintre noi s-ar putea gândi că Tătărușanu ar putea fi invocat drept model de reușită în meserie și în viață? Întrebați-i pe copiii care merg la fotbal câți visează să fie Tătărușanu când vor fi mari.
Întrebați-i apoi și de Mutu, ca să nu zic de Budescu.