Într-o zi am şi văzut-o la lucru, în timp ce fumam pe prispa casei. Am urmărit-o multă vreme în linişte, fascinat, de parcă aş fi scris un studiu despre formarea muşuroaielor, apoi am apucat un hârleţ, am mers pe vârfuri până lângă minivulcanul noroios cu erupţie in relanti şi am fript vreo câteva împunsături în ţărână (ştiu de la bunica tehnica asta de stârpire a cârtiţei, numai că ea folosea cu eficienţă o furcă). Noroc că n-am ucis-o. M-ar fi mustrat rău conştiinţa. Nu voiam decât să-i transmit un mesaj: valea din curtea mea!
La serviciu, au trecut nişte băieţi de la deratizare. Şi l-am întrebat sec pe unu':
- Dom'le, am o cârtiţă acasă în curte. Cum scap de ea?
- Ia-ţi un câine, mi-a răspuns la fel de sec. Cârtiţele se tem de câini şi fug la vecini.
Cu alte cuvinte, să arunc pisica moartă. Au început dubiile. Câinele mă apără, mă iubeşte necondiţionat. Teoretic. Cârtiţa, pe lângă faptul că îi sunt indiferent, îmi provoacă cel puţin daune morale, anxietate, dacă nu cumva o să-mi mănânce de la rădăcină iarba, florile şi copacii pe care îi voi planta la primăvară. Pe de altă parte, cârtiţa nu trebuie vaccinată, spălată, plimbată, hrănită, nu lasă păr şi rahat prin casă, nu muşcă de cur odraslele vecinilor. Poate fi oarecum animalul meu de companie. Mă mai gândesc, dar totuşi cred că am s-o păstrez. Mai ales că Teo, colega mea de birou, a şi botezat-o: Miruna. Mi se pare un nume potrivit.
PS (ce-am mai văzut între timp):
