Şi cum cântam eu aşa, concetrat, la chitară, exersând nişte tehnici zbârnâitoare de flamenco, mi se pare că văd cu coada ochiului reflexia mâinii mele în sticla de la uşă. Dar mâna era mai mică. Apoi, din beznă, apare o faţă cu gura căscată şi se lipeşte de sticlă, se holbează la mine. O faţă de copil. Cam ca-n filmele de groază. Pentru o secundă am înlemnit cu chitara în mână, pregătindu-mă să o transform în par. Totuşi, am avut curaj şi am aprins lumina afară. Dincolo de uşă era un copil rupt de frig, cu fesul tras peste ochi, bâlbâind chestii. Îi spun să vorbească mai rar.
- A... am ve... venit să să în... încarc te... tele... telefonu'.
- Care telefon?
Scoate şi îmi arată un mobil din care ieşeau două sârme. Îl iau în casă, îl aşez pe un scaun şi aflu informaţii: stă la o casă mai încolo, la el e tăiat curentul că nu l-a plătit taică-su.
Bag firele alea în priză. Nu par să meargă.
- Cum te cheamă?
- Tu... Tu... Tucu.
- Ţi-e foame?
- N... nu, c... am am mâ... mâncat.
- Mai ai fraţi?
- Ci... ci... ci...
Scoate o mână din buzunar şi-mi arată cinci degete.
- Măi, Tucu, nu cred că se încarcă. Lasă-l vreo două ore aici, du-te acasă şi vii pe urmă să vedem ce şi cum.
O şterge în beznă.
După două ore - erau şi nişte prieteni la mine, pe care i-a speriat - Tucu a apărut la uşă ca un colindător rătăcit, l-am luat în casă şi i-am dat telefonul. Am avut dreptate. Nu se putea încărca.
PS (ce-am mai văzut între timp):
