Întrebarea pe care ne-o punem cu toţii este "de ce?". Unii o spun cu ochii spre cer, alţii, ca mine o spun pentru că ne-am dori un răspuns de aici, de pe pământ, ceva ce să explice, măcar în parte, grozăvia, chiar dacă nu o poate justifica. De ce trebuie să îţi vezi la doar câţiva ani mama sfârtecată de o bombă în ziua în care pleci în concediu, de ce să pleci la slujbă dimineaţa şi să mori lângă un criminal care se detonează fără să ştie de fapt nici el de ce? De ce atât de departe de orice război trebuie să trăim această stare pe care atâţia dintre cei din jur o învăţă abia acum, starea de război. Europa întreagă, după mai mult de 70 de ani întră toată în război, nu mai este al belgienilor sau al francezilor, al madrilenilor sau al Londrei, este al nostru, al tuturor. Copiii mei sunt la Londra, prietenii mei cu care am mâncat şi râs acum 2 săptămâni stau la Bruxelles, fiecare dintre noi are cel puţin un prieten apropiat, dacă nu rude, undeva în această Europă care, într-adevăr nu mai are graniţe. Niciun incident nu mai este local iar atunci când este atacat Bruxelles-ul el devine chiar un simbol, pentru că acel oraş este capitala noastră, e ciudat să spun cuvintele acestea, par exagerate, mulţi nu simţim încă cu adevărat semnificaţia acestui lucru. Dar nu îl simţim în vreme de pace, când putem glumi, când putem spune un banc despre cartofii prăjiţi ai căror miros inundă pieţele populare de la Bruxelles, acum însă lucrurile s-au schimbat. Vremurile acestea de cumpănă mă obligă să conştientizez că sunt european. Şi în această ipostază mă întreb de ce nu putem fi lăsaţi să alocăm banii pentru CERN şi lupta contra cancerului sau pentru educaţie?
De ce suntem plonjaţi 508 milioane de oameni care iubesc pacea şi "les frites" într-un haos pe care îl vedem din ce în ce mai des explodând din rucsacurile unor criminali cu creierele spălate sau îmbibate de droguri care culmea, nu vin din ţările în care planurile teroriste sunt puse la punct ci trăiesc lângă noi având aceleaşi drepturi şi uneori chiar mai multe decât noi. Pentru că acesta este paradoxul, pentru political correctness suntem în stare să facem orice, chiar şi să nu pronunţăm cuvântul Crăciun în cea mai frumoasă noapte a anului, şi atunci nu pot să nu mă întreb unde a greşit Europa? Dacă este vorba de o greşeală. Democraţia nu este perfectă, am aflat-o destul de dramatic, în economiile sau creditele noastre din 2008 încoace, se fură la greu doar că mult mai elegant decât se face la noi, dar până de curând fisura era în principal economică. Ceea ce se întâmplă azi însă este una imens de gravă, de sistem. Poliţiştii nu au avut destule probe ca să aresteze tot ce mişca în zonele sensibile, pe cei cu călătorii repetate în Siria şi Afganistan, cei cunoscuţi extremişti sau numai bănuiţi, nu, nu au putut face asta pentru că ar fi fost o încălcare a legilor de drept, legile democraţiei. Un domn foarte ţâfnos şi doct răspundea aseară la această întrebare spunând că dacă legile se suspendă pentru o vreme se creează un precedent periculos, că mâine ele se vor suspenda pentru mine, un cetăţean perfect nevinovat. Sunt de acord şi eu şi, se pare, şi toţi ceilalţi din jur. Şi atunci nu au fost arestaţi cei doi terorişti care s-au aruncat în aer în aeroport şi în staţia de metrou, erau cunoscuţi, acest lucru a fost recunoscut dar... mâinile legate de procedurile democratice. Aceasta este cu adevărat o dilemă, şi între paradox şi dilemă Europa primeşte milioane de refugiaţi de care ne este teamă fără să vedem că de fapt pericolul nu sunt ei ci cei pe care i-am crescut în paradoxurile şi dilemele democraţiei şi care devin carne de tun pentru sectele fanatice care investesc în arme şi spălarea de creiere. Şi nu pot să nu mă întreb banii aceştia, imens de mulţi, de unde vin? Şi armele? Şi specialiştii în manipulare? Închei pentru că altfel cine ştie ce întrebări îmi mai vin în minte.
Nu înainte de a scrie cât de tare aş fi vrut ca Bruxelles-ul să rămână oraşul lui Manneken Pis şi al cartofilor prăjiţi şi nu al groaznicei tragedii care s-a desfăşurat sub ochii noştri. Din păcate însă oricât de tari am fi sau hotărâţi să nu cedăm aceste zile sunt doar de doliu. Ascult acum un cântec care aş fi vrut să îl uit dar nu a fost aşa, mi se pare singurul potrivit pentru clipa aceasta.