Poveste începută şi abandonată într-un caiet studenţesc

- Sînt deprimată, zicea Lili, golind paharul de vin pe care Lucian i-l umplea mereu. M-a sunat prietenul meu şi mi-a spus că m-a înşelat.
- Ce bou! a zis un tip pe care, dacă nimeni nu găsise de cuviinţă să mi-l prezinte, îl ignorasem şi eu.

Eram ameţit, deşi nu băusem nimic toată seara şi m-am îndreptat spre o altă cameră, mai liniştită. Iulia şi Ligia erau acolo. Stăteau jos, cu paharele de vin lîngă ele şi eu m-am întins pe pat. Iulia zicea că ea e puţin vrăjitoare, dar o vrăjitoare bună, care ştie în ce termeni să pună problemele, astfel încît soluţiile obţinute să fie perfecte.

Ligia a mormăit ceva şi a ieşit pe uşă.
- OK, am zis, pricepînd, dar nu ştiu exact ce.

- Oare cînd a venit Kolb la mine, să mă ceară în căsătorie? m-a întrebat Iulia. Şi ce răspuns aştepta el de la mine? Eram bezmetică, atunci. Nu mă gîndeam eu la lucruri atît de serioase. Puteam să răspund la întrebări mai simple, de genul: Bem şi noi ceva?

Din cealaltă cameră se auzea, în surdină, muzica, iar în podul casei miorlăiau nişte pui de pisică pe care mama lor probabil că tocmai venise să-i alăpteze.

- Tu ştii mai bine! i-am răspuns Iuliei. Eu chiar nu am idee ce discutaţi voi, cu atît mai puţin aş putea să-ţi amintesc o seară anume- sau o noapte- în care o chestie aşa de serioasă ca o cerere în căsătorie să fi fost comisă.

Pleoapele mi se lipeau şi am început să visez. Era un vis cu prieteni şi mirosea a îngeri şi a sfinţi.

- Te las să dormi, a zis Iulia, îndreptîndu-se spre uşă şi a ieşit apoi, lăsîndu-mă singur.

Am stat multă vreme aşa, cu ochii închişi, privindu-mi prietenii. Şi chiar îmi era somn, dar mirosul din vis nu mă lăsa să adorm.