O schiţă de roman: Moïra şi Hugo

Moïra de Villiers era cea mai frumoasă femeie din Paris. Nimeni nu contesta asta, strălucea ca o regină, fusese cântată de mari poeţi, imortalizată de pictorii vremii. Dar de când nenorocirea s-a abătut asupra familiei Villiers chipul ei a rămas o mască, tot ce fusese viu a dispărut, părea una dintre statuile ce mărgineau aleile parcului pe care se plimba zilnic. Acelaşi traseu, înconjura parcul ca să intre pe strada anticarilor. Se oprea mereu la un magazin ascuns privirilor pe care doar cei care căutau cărţi extrem de rare îl ştiau. Intra zi de zi, ca şi când zilele pentru ea nu ar fi avut nicio semnificaţie. Citea ascunsă într-un colţ luminat de o fereastră pe care Hugo o ţinea mereu curată de când ea începuse să vină. O întâlnise imediat după moartea familiei ei - soţul şi băiatul muriseră înecaţi într-un naufragiu pe coastele primejdioase ale Normandiei - când hotărâse să vândă tot şi să plece din elegantul palat într-un loc potrivit cu durerea ei. A fost chemat să cumpere cărţile.

La câteva zile l-a căutat disperată pentru că printre volumele vândute în grabă erau două la care ţinea. Au petrecut zile în şir să le caute dar şi după ce le-au găsit a continuat să vină. El îşi transformase ziua după venirea ei, nu primea pe nimeni cât era acolo ca nu cumva să o deranjeze cineva, îi aducea ceai într-un ceainic din porţelan chinezesc uşor şi transparent, adus de un călător de la curtea împăratului Chinei.

Au trecut luni multe între ei, îl saluta, îi mulţumea pentru ceai, uneori îi spunea nimicuri despre vreme, dar atât. Flutura o clipă mănuşa prelungă, apoi şi-o punea în mână şi pleca.

Îl privea uneori, rar: un bărbat bătrân cu părul scurt, faţa ridată şi nişte ochelari cu sticle groase care îi făceau ochii bulbucaţi şi neprietenoşi. Poate de asta a venit aici pentru că i se părea că lui nu îi convine să o vadă şi nu va încerca să fie amabil. Dar în ziua aceea nu purta ochelari şi, spre surprinderea ei, îi descoperi chipul complet străin de cum îl ştiuse până atunci. A uitat de tăcere şi din mirare l-a întrebat de ochelari, i-a observat tresărirea ca atunci când cineva o întreba despre suferinţa ei. A vrut să se scuze dar bărbatul a oprit-o:
- Orbesc, ochelarii nu mai au niciun sens, ce ironie mai mare pe capul unui om pentru care doar cărţile există?
- Hugo...

Îi citi surpriza pe faţă, nu ar fi crezut că îi ştie numele.

Ea zâmbi palid, prima oară când faţa ei se despietri pentru o scurtă clipă. El nu îi văzu zâmbetul, dar îi simţi vibraţia.
- Ştiţi, doamnă, cine sunt?
- Eşti Hugo d'Orléans, te-am recunoscut după nasul strămoşilor tăi, din prima clipă - a adăugat grăbită.

A tăcut o vreme ca şi când s-ar fi gândit dar nu părea să ezite atunci când i-a vorbit.
- Am să vin să îţi citesc eu, o să mă înveţi secretele tuturor cărţilor acestea vechi, voi fi ochii tăi.

O zărea ca o pată de culoare în soarele care intra pe fereastra curată, dar pata aceea emana energie şi frumuseţe. Ziua tristă se însenină, era posibil oare? Dimineaţa se gândise să meargă spre Sena şi să nu se mai întoarcă, de câte ori Moïra trecuse pe chei cu aceleaşi gânduri, dar acum amândoi se uitau unul spre celălalt. El cu speranţa că iubitele lui cuvinte nu sunt pierdute pe veci şi îi vor veni neaşteptat şi minunat prin ea, ea cu siguranţa că ceva se schimbase iar bărbatul acesta îi va deschide o lume în care putea păşi fără să simtă vinovăţie că trăia. Amândoi, de fapt, fericiţi.