Dileme

Acum câteva zile mi s-a furat portmoneul. În piaţă. Chiar lângă nişte vânjoşi apărători ai dreptăţii de la o firmă oarecare de pază, care priveau suveran dintr-un colţ neutru toată vânzoleala aceea atât de prielnică hoţilor. Îmi recunosc vina, eram grăbită, neatentă, nevigilentă pentru că altfel mi-aş fi îndesat portmoneul în rucsac aşa cum am făcut de sute de ori. Dar nu despre asta e vorba, furtul portmoneului e ceva foarte obişnuit în pieţe, metrou, aglomeraţii de orice fel. Nici măcar despre faptul că portmoneul meu a apărut în faţa blocului meu cu tot ce aveam în el, mai puţin banii... deh, hoţi cinstiţi. Sigur că am fost fericită, dar deja apucasem să pornesc recuperarea unor carduri aşa că ieri am umblat de colo-colo şi fiindcă era o zi frumoasă de primăvară am profitat să mă plimb. Despre plimbarea mea e vorba pentru că la un moment dat m-a oprit un domn, poate undeva la 35-40 de ani, cu o hârtie în mână, şi m-a întrebat dacă semnez împotriva construirii unei moschei în sectorul 1. Am spus nu, şi atunci domnul, sigur că nu am înţeles, a repetat: Împotrivă... era chiar mirat că o persoană de pe o stradă din sectorul 1 putea să fie pentru construirea unei moschei. S-a întrebat probabil dacă am auzit de atentate, de ISIS, de refugiaţi, de cât de periculoasă e situaţia internaţională. Da, domnule, am auzit - i-aş fi răspuns şi cu toate acestea nu am semnat.

Dacă domnul acela mi-ar fi cerut să semnez pentru încetarea finanţării lăcaşurilor de cult de către stat aş fi spus clar da, semnez. La începutul secolului XXI cum ne place să spunem, care nu mai e tocmai la început, aş spune eu, ar fi trebuit deja să învăţăm, cei de pe străzi de la care se cer semnături aberante, cei mulţi care mergem cu metroul sau autobuzul, cei mai mulţi din România, că maturitatea noastră ca popor nu va veni decât atunci când vom învăţa să gândim logic, să acţionăm urmând principii şi nu cele auzite ieri la jurnalul de seară. De exemplu dacă suntem de acord cu construirea Bisericilor atunci trebuie să fim de acord şi cu construirea unei moschei, iar dacă statul finanţează catedralele atunci trebuie să finanţeze şi moscheile, în Bucureşti sau oriunde ar fi un grup suficient de credincioşi ai Islamului sau Iudaismului sau luterani, neoprotestanţi. Altfel ne întoarcem în 1948 când din vârful peniţei aduse de la Moscova a dispărut peste noapte, o noapte neagră din octombrie, o religie. Atunci nimeni nu s-a putut împotrivi, acum însă mă împotrivesc eu şi, sper, şi alţii, nu neapărat pentru că suntem simpatizanţi ai Islamului ci pentru că dorim cu tărie să intrăm într-o logică a toleranţei, dar şi într-o acceptare a aplicării legilor. Iar dacă aceste legi nu ne plac, nu avem decât să strângem semnături ca să le schimbăm. Este un drept constituţional să iniţiem schimbarea unei legi prin semnături, nu să folosim liste ca să prigonim grupuri pentru că aşa ni se pare că am lupta pe un front care de fapt nici nu există.

Şi pe urmă i-am spus domnului acela, inutil pentru că sigur nu a înţeles nimic dincolo de refuzul meu, că sunt ecumenică. Nu ştiu încă sigur în ce cred, nu m-am hotărât între Buddha, Isus, marile zeiţe de la Eleusis, Inanna, Moise, Mahomed, Vishnu, Kukulcan... şi toţi ceilalţi nenumiţi aici sau neştiuţi de mine. Şi nici nu cred că mă voi hotărî doar pentru unul sau una.