Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Toate romanele mele pornesc de la o întrebare


Dana Pîrvan-Jenaru, Un interviu cu Care Santos, Răspunsuri traduse de: Jana Balacciu Matei

12.05.2016
Observator Cultural, aprilie 2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
După Încăperi ferecate şi Aerul pe care îl respiri, apărute la Editura Humanitas Fiction, i-a fost tradus din catalană de către Jana Balacciu Matei şi cel mai recent roman (primul scris în catalană) - Poftă de ciocolată (2014), la a cărui lansare în România a fost prezentă şi Care Santos. Poftă de ciocolată este un roman alcătuit din trei părţi, scrise în stiluri diferite, fiind alcătuit din trei poveşti care au în centru trei femei, din trei secole diferite. Vieţile şi întâmplările se strâng în jurul unei ciocolatiere, un obiect din porţelan fin care ascunde multe poveşti şi care circulă din mână în mână sute de ani. Poveştile se deapănă dinspre aproape înspre departe, din anii noştri înspre viaţa din Franţa lui Ludovic al XV-lea şi a doamnei de Pompadour. Nu doar istoria preparării şi servirii ciocolatei este reconstituită aici, ci şi fragmente din istoria Barcelonei şi a condiţiei femeilor de-a lungul anilor. O supratemă a romanului rămâne dorinţa, pofta, nevoia de iubire a oamenilor.

Care Santos (n. 1970) este una dintre cele mai importante scriitoare din Spania. A început să scrie de la opt ani, iar primul concurs câştigat a fost la paisprezece ani. La 25 de ani a publicat prima carte, un volum de proză scurtă. Scrie (atât în catalană, cât şi în spaniolă) romane, proză scurtă, poezie, literatură pentru adolescenţi şi pentru copii. După cum declara scriitoarea într-un interviu, de pe urma literaturii pentru copii câştigă mai mult decât din cea pentru adulţi, din acest punct de vedere, piaţa de carte din Spania fiind similară celei din România. Per ansamblu, Care Santos numără deja peste patruzeci de volume pe coperta cărora se află numele său, multe fiind deja traduse în numeroase limbi. În plus, este şi fondatoarea Asociaţiei Tinerilor Scriitori din Spania, a cărei preşedintă a fost timp de opt ani. Ar mai fi de adăugat că scrie şi cronică literară pentru El Mundo. Şi are şi trei copii.
 
Dana Pîrvan-Jenaru: În toate romanele dumneavostră se simte, dincolo de toate, plăcerea de a povesti. Ciocolatiera este un obiect fragil care strânge poveşti şi le duce mai departe. Pare extrem de important să ştii să pleci urechea pentru a asculta poveştile. Cre­deţi că povestea este o modalitate de a păstra omenescul din noi? Rămânem vii spunând şi ascultând poveşti?
Care Santos: Nu ştiu dacă este aşa, dar sunt convinsă că, atâta timp cât ne povestim, ne vorbim, ne explicăm, există speranţa să ne înţelegem. Când începi un roman, intenţia este să porneşti de la o întrebare care nu are un răspuns clar sau nu are nici un răspuns, şi de aceea devine subiect de roman. Toate romanele mele pornesc de la o întrebare. Răspunsul - nu cred că este datoria mea să îl dau, datoria mea de romancier este să ofer cititorilor întrebări la care ei înşişi să îşi răspundă.
 
D.P.J.: Cu ceva timp în urmă, aţi declarat, într-un interviu, că scrieţi poezie atunci când tristeţea, suferinţa sunt mai puternice decât orice, iar proza înseamnă mai mult bucurie. Într-adevăr, când citim romanele dumneavoastră, se simte multă poftă de viaţă acolo. Chiar este poezia incompatibilă cu bucuria?
C.S.: Aşa a fost cândva, dar lucrurile s-au schimbat. Cred că acum nu mai sunt atât de nefericită, ca să scriu poezie. Scriu în continuare poezie, dar fără a o publica, fără a o citi celorlalţi. O scriu pentru mine, în momente ceva mai triste, totuşi, dar lucrurile s-au nuanţat, nu mai sunt atât de nefericită când scriu poezie. Cred însă că, pentru a scrie un roman ca acest,a nu trebuie să fii fericit, dar îţi trebuie linişte sufletească.
 
D.P.J.: Citind acest roman, se ghiceşte că în spatele poveştilor este multă muncă de documentare. Iar asta se simte în trei direcţii: o istorie a ciocolatei, o istorie a Barcelonei şi o istorie  a femeilor. Este dificilă această muncă de documentare, v-a fost greu?
C.S.: Documentarea a fost imensă, dar a fost însoţită de bucurie, îmi face multă plăcere să caut informaţii. În acest caz, pentru cele trei părţi am avut de făcut trei tipuri de documentare. Partea întâi, pentru ciocolată, a fost o documentare de tip jurnalistic, implicând conversaţii şi interviuri cu ciocolatieri. Partea a doua a presupus documentare de bibliotecă, fonduri de ziare, reviste, iar partea a treia - arhivele istorice.
 
D.P.J.: Cele trei femei din romanul Poftă de ciocolată sunt femei puternice, care par să se zbată într-o lume a bărbaţilor. Se poate spune că sunteţi o feministă?
C.S.: Nu, nu sunt o feministă, în sensul militant al cuvântului, după definiţia din manual, dar sunt, în sensul că eu consider că femeile trebuie să aibă drepturi şi îndatoriri la fel ca bărbaţii şi că merită tot interesul ca persoane complexe, cu binele şi răul din ele.
 
D.P.J.: La un moment dat, în roman, apare o afirmaţie: "Orice alegere se plăteşte cu cincizeci de renunţări". Aţi ales să scrieţi. Simţiţi că aţi renunţat la ceva pentru a scrie?
C.S.: Sigur că da, ca să scriu această carte şi multe alte cărţi, a trebuit să renunţ la multe lucruri. Şi lucrurile sunt mai complicate, având în vedere că sunt şi mamă, şi atunci paleta renunţărilor la alte lucruri creşte.
 
D.P.J.: În roman apare des ideea frumuseţii a ceea ce poate fi salvat. Ideea de a salva ceva. Ciocolatiera este ciobită. Am simţit în roman o simpatie specială pentru vieţile ciobite ale personajelor. Este important, în viaţa cotidiană, să ştim să salvăm şi să admirăm ce am salvat?
C.S.: Important nu e că ciocolatiera e ciobită, căci acesta este rezultatul unei istorii. Important e ce simţim noi în momentele astea. Atunci când intru, de exemplu, într-un anticariat şi iau o carte veche, nu am senzaţia că o cumpăr, ci că o salvez de la uitare. Ideea de salvare este foarte complexă. Scriu pentru că am senzaţia că salvez lucruri care altfel se pierd în viaţa noastră şi rămân fixate prin scris. Şi eu m-am simţit salvată citind cărţi care la rândul lor au salvat amintiri.
 
D.P.J.: Atmosfera ritualurilor preparării şi servirii ciocolatei este foarte bine descrisă şi este molipsitoare. Face poftă. Aveţi ritualuri? Care ar fi cel mai drag?
C.S.: Sunt o femeie plină de ritualuri. Unele au foarte mult sens, altele par nişte prostii. De exemplu, când închei o carte, întotdeauna simt nevoia să fac ordine în birou, şi doar asta fac după fiecare carte. Am şi un ritual de început de vacanţă, un ritual de sfârşit de vacanţă. Ceea ce trebuie să ştim şi să definim este graniţa dintre ritual şi obsesie.
 
D.P.J.: Romanul stîrneşte mai multe pofte: de ciocolată, de atmosferă, de Barcelona, de absint, de muzică, dar mai ales de iubire. În toate poveştile din roman apare iubirea. Literatura salvează. Iubirea salvează? E iubirea cel mai mare dar pe care îl face viaţa, aşa cum afirmă un personaj?
C.S.: Iubirea este cel mai mare salvator. Este marea raţiune a existenţei.
 
D.P.J.: Nu sunteţi pentru prima dată în România. Mai exact, pentru a cincea oară. Ne puteţi spune ceva ce vă place în România şi ceva ce nu vă place?
C.S.: În România, îmi place foarte mult jurnalismul cultural, care are un nivel înalt. Singurul lucru care nu îmi place este că, plăcându-mi frigul, sper ca la Bucureşti să trec printr-un mare frig şi întotdeauna dau de căldură. Încep să cred că România este o ţară tropicală.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer